(Din volumul „Povestiri cu scaun la cap”)
Silvia Bitere
Într-o zi a venit o ploaie mare, Victore! S-au desfundat canalizările. Cerşetorii din faţa Bisericii Greceşti credeau că, prin orificiile metalice ale capacelor, curgea aghiazmă şi s-au repezit cu sticle de plastic, luate din ghenele cartierului rezidenţial, să le umple vârf.
Ştii, în spatele bisericii, se află teatrul de păpuşi. Am văzut câţiva actori, care ieşiseră în grabă cu nişte bidoane de doi litri în mână, şi se alăturaseră şi ei mulţimii gălăgioase.
Unul, mai în vârstă, cu barbă, la vreo patruzeci de ani, era îmbrăcat în urs şi striga în gura mare, cât îl ţineau puterile: „Dacă nu apuc şi eu apă azi, mor! Mor! Mor! Mor, râzând!“
Am crezut că e nebun, deşi avea faţă de om normal. La o distanţă de un metru, lângă el, o femeie cu broboadă pe cap făcea mătănii în jurul unui motan plouat care ieşise, probabil, dintr-o canalizare. Era gras şi fără mustăţi. Brusc, mi s-a făcut rău de la mirosul deşeului lichefiat. În tot acest timp, stăteam după cortină şi mă rugam să găsesc pantoful Cenuşăresei, să nu fie prea târziu, eu să intru în scenă şi Făt-Frumos să nu mă găsească, pricepi?
Ploua din ce în ce mai tare, mai tare decât ploaia mare. La un moment dat, am văzut o mână lungă care atârna de un nor. Da, venea din altă lume dacă mă-ntrebi. Prima dată, am spus că trebuie să fie doar în imaginaţia mea, neputinţa omului care trăgea cerul peste el să se-nvelească de potop. Da nu, nu era aşa. Mâna căuta pe cineva, se vedea după cum îşi mişca degetele, în special pe cel arătător. Ne arăta ceva spre o străduţă care ducea direct în Portul Tomis. Mă uitam şi eu spre acolo. Ce crezi că zărisem? Peşti Victore, peşti! Înotau prin glodul adus cu apa. Era aghiazmă pentru noi toţi. Eram salvaţi. Mulţimea, însă, uitase de ea, în scurt timp alergau să prindă guvizi. De data aceasta, făceau năvod din hârtie, un fel de copcă, ca la râu. Pe unii îi vedeai venind cu pungi legate, sus, în vârf de băţ, strigând:
– Uite, ce undiţă mi-am tras! Ţais. Noroc cu potopul. Ia te uită cât peşte!
S-a auzit şi replica unuia, ba chiar l-am văzut. Era ursul, Domnul Urs. A ridicat mâna către mulţime şi a glăsuit:
– Vă bucuraţi acum, sărmani nenorociţi, dar moartea vă aşteaptă. Peştii, pe care încercaţi în zadar să-i prindeţi, sunt bolnavi, la fel ca şi noi. Lăsaţi-i să trăiască şi vor dispărea odată cu mâna.
Am spus că nu este adevărat ce mi se-ntâmplă, şi, dacă aş povesti cuiva, m-ar trece drept nebun. Am continuat să tac. Lumea a înţeles mesajul ursului, oricum nimeni nu mai alerga după peşti. Reveniseră la sticlele lor de plastic, iar mâna nu se mai zărea nici ea. În schimb, ce crezi că se-ntâmpla cu mine? Simţeam mâna aia în ceafă. Zic: este imposibil. Ultima dată, când am văzut-o, atârna de un nor. Mi-am dus mâinile în spatele capului şi am dat de o altă mână. Lasă că-i vis, mi-am spus. De unde, Victor? Era reală, aşa cum eşti tu în faţa mea, acum. Dumnezeu îmi susţinea capul. Altă explicaţie nu găseam. Am ieşit din culise şi am dat cu nasul de Făt-Frumos. Hai că asta este prea de tot. Îi mai lipsea calul. Hai că-i bună rău de tot situaţia. Am râs. Ce om serios ar putea rezista propriului delir? Nu era timpul să apară, înţelegi? Făt-Frumos ăsta… ăsta trebuia să intre în scenă, după calculele regizorului, în cel mult jumătate de oră. Cortina.
O voce de undeva.
– Ce, te crezi la teatru? Toată noaptea ai privit pereţii ăştia desenaţi, ba mai mult, nici nu ai lăsat pe alţii să doarmă. Acum erai urs, acum erai peşte, mână. Zugravule, zugravule îţi place aici la noi. Şi Victor este prietenul tău cel mai bun se pare. Bun şi ascultător, domnule Gheorghe! E bine că ai pe cineva aici, e foarte bine…