REXPUBLICA

Eliza Rosanna Tiu

Urlete, aplauze, huiduieli. Toată Sparta se adunase de jur-împrejurul agorei. În mijlocul mulțimii se luptau cu vitejie doi tineri falnici, cu armuri de bronz și xiphos de fier. Drahmele de argint zăngăneau, plimbându-se din mână-n mână.

– Un triobolon pe Otis Gigantul!

– Dau un didrachmon pe Timotei! O fi el mai firav, dar se vede priceperea și viclenia cu ochiul liber.

– Atticus, Atticus… Tot nu te înveți minte! Ai venit să îți pierzi averea pe-un așa pariu zadarnic?

Mulțimea aclamă. Timotei își doborâse adversarul cu iuțeala unei gazele sprintene. Râzând zgomotos, generalul Atticus întinse mâna, urmărind cu lăcomie muntele de monede strălucitoare ce i se înălța în palmă. Nu era singurul. Aretha își fixase prada. Ițele unui plan i se țeseau în minte. După ce fura, putea fugi prin culoarul eliberat pentru transportarea învinsului rănit și nu s-ar fi oprit până nu ajungea în templul lui Hermes, din acropolă. Nimeni nu ar fi îndrăznit să îl înfurie pe zeul protector al hoților, pedepsindu-i protejata.

Înainte să își poată da seama, generalul se trezi cu palma goală. Câteva drahme zăngăniră nepunticioase pe piatra cubică, în timp ce o umbră fugară, zdrențuită, săgetă piațeta. Aretha înfrunta vântul care-i biciuia fața. Tălpile desculțe începură să îi sângereze de la pietrele tăioase. Adrenalina după care tânjea îi curgea acum prin vene, amestecată și cu vinovăție, dar și cu eliberare. Fiecare respirație era grea, dar plină de hotărâre. Atunci când ești muritor de foame te poți hrăni doar cu aventuri, visuri, planuri și iluzii. Fata de 13 ani alerga pe străduțele înguste, simțind în pumn răceala monedelor, iar asta era tot ce îi trebuia. Deși greutatea lor îi apăsa palma, nu le-ar fi dat drumul pentru nimic în lume. Nesiguranța zilei de mâine, frica și speranța se împleteau într-un dans frenetic, iar fata știa că, indiferent de consecințe, a făcut ceea ce trebuia pentru a supraviețui. Și totuși… se simțea mai vie ca oricând. Adora zilele cu lupte, fiindcă atunci își putea alimenta pasiunea pentru bătălii și, cu puțin noroc, buzunarul.

Picioarele îi tropăiră pe marmura albă a templului, sunetul reverberând ca un ecou distant într-un sanctuar uitat de timp. Urmele de nămol lăsate de tălpile-i zdrelite erau ca niște cicatrici întunecate pe suprafața imaculată – un contrast izbitor între sfințenia lăcașului și realitatea brutală a lumii de-afară. Se opri un moment pentru a-și recâștiga suflul. Se ascunse în umbra unei statui încercând să devină una cu aceasta. Deodată o voce gravă și răgușită străpunse tăcerea sacră a locului, ridicându-se amenințătoare de dincolo de uși.

– Ieși de acolo, tâlhar mic!

O mână zdravănă o apucă de braț într-o încleștare crâncenă. Fata fu adusă în lumină cu o smucitură, iar drahmele se împrăștiară pe podeaua templului. Palma, bătătorită de mânerul sabiei, se ridică alarmant deasupra fetei. Degetele, puternice și noduroase, erau marcate de cicatrici vechi, iar mușchii încordați trădau tensiunea momentului. În acea secundă, universul părea să-și țină răsuflarea, așteptând impactul iminent. Atticus privi fix în ochii întunecați, mărginiți de părul lung, castaniu, nespălat. În adâncul sufletului său, parcă s-ar fi dat o luptă între furia care l-a condus până acum și un sentiment neașteptat de milă și reținere.

– Cum te cheamă?

– Aretha, după numele zeului războiului. Vă aflați în loc sfânt! Cer îndurare!

– Părinții tăi sunt preoți?

– Sunt orfană. Dar vă asigur că de nu mă veți lăsa slobodă, am să lupt pentru libertatea și onoarea mea.

Atticus se dezlănțui într-un râs isteric. Aretha îl înfruntă cu o mină hotărâtă. Până la urmă, mișcat de curajul tinerei, generalul o scoase pe Tharros din teacă și i-o înmână. Tânăra studie cu interes mânerul sabiei pe care, cioplit cu îndemânare, sta numele acesteia. Atticus luă poziție de luptă, cu un pumnal în mână.

– Să te vedem ce poți!

6 ani mai târziu:

– Parează! Nu mai fi așa de încordată! Atacă-mă!

Aretha împunse aerul cu sabia, trecând razant pe lângă urechea lui Atticus.

– Prea încet! Luptă cu inima, cu mintea… Nu corpul este cheia.

Tânăra închide ochii și răsuflă adânc. Sunetul se estompează, gândurile i se limpezesc, iar timpul încremenește. În spatele pleoapelor îi apar, din întuneric, niște ițe aurii. Le coase, le îmbină, iar la final obține o țesătură de o frumusețe rară – reprezintă o imagine de ansamblu a unei lupte dintre un bărbat și o femeie. Cea din urmă ține vârful sabiei sub bărbia adversarului, zâmbind cu mândrie.

Lumina îi clătește din nou privirea, dizolvând visul.  Aretha pornește în atac cu o precizie letală, folosind o serie de mișcări succesive, rapide și perfect îmbinate. Un privitor ar spune că totul este un dans, iar armura de bronz sclipitor e doar o podoabă a gingașei dansatoare. Însă domnița este feroce, la o inspectare mai amănunțită. Mișcările-i sunt fluide, fiecare pas și fiecare lovitură fiind executate cu o grație naturală. În spatele ochilor îi funcționează un mecanism nemaiîntâlnit, ce aruncă scânteieri înfricoșătoare. Lupta se încheie. Vârful sabiei Yfasma Sofias este gâdilat de barba castanie, cu fire încărunțite. Atticus se predă, aruncând-o pe Tharros la picioarele câștigătoarei. Din colțul grădinii se aud aplauze.

– Incredibil! Tată, vezi că ai un mesager urgent de la regele Leonidas.

Generalul își recuperează sabia, o salută rapid pe Aretha, apoi intră în casă. Tânăra își scoate coiful și înfige sabia în teacă.

– Nu vrei să tragem cu urechea?

Îl examinează din cap până-n picioare pe Myles, singurul fiu legitim în viață al generalului care îi arătase atâta bunătate.

– Nu te deranjează faptul că mă antrenează pe mine în locul tău? Ți se citește invidia-n privire.

– În primul rând, nu răspunzi la o întrebare cu alta. În al doilea rând, poți confunda ușor invidia cu admirația ce ți-o port. Ești fiul perfect pe care și l-a dorit tata dintotdeauna, dar nu l-a avut. Mie îmi plac artele. Poezia. Harpa. După incidentul cu fratele meu îmi doresc să nu mă fi născut în Sparta. Urăsc orașul ăsta… urăsc războiul!

Patrocle, mezinul familiei, fusese evaluat greșit la naștere de Gerousiei, iar la 3 ani dovedise niște probleme grave cu osatura picioarelor. Conform tradiției, copilul a fost aruncat în prăpastia de pe muntele Taygetos, pentru că nu ar fi ajuns un bun luptător. De atunci Myles își jurase că nu va aduce pe lume copii în acest oraș al cruzimii.

Murgul lui Atticus zbură prin fața lor, ieșind pe porțile grele de lemn care gemeau sub propria greutate. Pornise în galop către curtea regelui. Mesagerul îngâmfat ieși în urma lui, trăgând falnic după sine mantia roșie, proaspăt obținută. Pășea cu o alură de superioritate evidentă, ținând capul sus și pieptul scos înainte Cei doi făcură un schimb de priviri, iar Aretha se postă în fața băiatului.

– Ia zi băiete, ce mesaj aduci?

– Nu vă pot spune. Sunt treburi de stat și v-aș ruga să arătați respectul cuvenit unui paides în slujba orașului!

– Să trăiești, Maiestate!

Aretha îl trânti pe copil de un perete, țintuindu-l. Părul tuns până la umăr îi fugi obraznic din spatele urechilor, acoperindu-i ochii scânteietori cu o umbră fioroasă. Mesagerul tremură înfricoșat.

– Perșii… Atac… Leonidas adună o gardă de 300 de spartani pentru a apăra Termopile… Oracolul nu prevestește sorți de izbândă.

– Evident! Ce li s-a năzărit cu războiul! Este Carneia, sărbătoarea lui Apollo. Dar bineînțeles, nouă ne pasă doar de lupte și de zeii lor. Dă-i drumul băiatului!

Aretha îl ascultă pe Myles, îngrijorată. Închide ochii, încercând să își pună gândurile în ordine. Fără să își dea seama, ițele unei imagini încep a i se împleti undeva, în spatele pleoapelor. Întunericul e luminat de niște scânteieri aurii, precum cele împrăștiate de văpaia focului. Din negură se naște silueta unui luptător. La început, conturul este difuz, ca și cum ar privi printr-un voal. Apoi detaliile încep să fie mai precise. E Atticus, tatăl ei adoptiv. O suliță. Un scut frânt. Perși… prea mulți perși. Un stindard sfâșiat. O bufniță… Cu o tresărire, deschide ochii, lăsând lumina zilei să distrugă ultimele rămășițe ale viziunii. Myles se apropiase de ea, cercetând-o îngrijorat.

– Ești bine?

Era, însă, prea târziu pentru un răspuns. Tânăra deja făcuse stânga-mprejur, pornind-o spre grajduri.

– Unde crezi că te duci?

– La Termopile, să îl protejez pe omul care m-a găzduit în casa lui cu bunătate, m-a hrănit, mi-a oferit blândețea sa și m-a ajutat să îmi împlinesc visul. Mă duc să apăr Grecia de Xerxes și să îmi înfig sabia în invadatori. Mă duc să-mi întâlnesc mama…

Dădu pinteni calului, lăsând în urmă un nor de praf. Myles o privea cum se îndepărtează, nedumerit de vorbele sale. Silueta ei devenea tot mai mică pe măsură ce distanța creștea. Praful se reașeză încet pe pământ, dar el rămase nemișcat, cu privirea încremenită pe locul unde fata-i dispăruse din vedere, nădăjduind că-i va putea păstra imaginea în memorie, pentru totdeauna. Acum simțea mai mult regret decât admirație. Lăsă un ,,Adio!” șoptit să i se rostogolească printre buze. Nu i se părea corect să se mintă cu un ,,Rămas bun!”.

Termopile, 480 î.Hr, a treia zi de luptă

              Un trădător. De-atât a fost nevoie pentru ca avantajul grecilor să fie decimat. Iscoadele veniseră disperate în tabără, anunțând căderea foceenilor. Mai mulți generali părăsiseră lupta, alături de trupele lor. Cei rămași au format o ariergardă pentru a salva 3000 de soldați. Leonidas se afla în fruntea armatei alcătuite din 700 de thespieni, 400 de thebani, 299 de spartani și… o femeie. Profeția se adeverea.

              În cortul strategilor, vorbele îngreunate de spaimă erau aruncate la întâmplare pe umerii soldaților cu frunțile cutate de îngrijorare. Toate planurile fuseseră dezbătute, dar fiecare se încheia tragic pentru armata grecească. Mâinile bărbaților mutau în disperare figurinele de lemn pe harta defileului, învârtindu-le într-un dans nebun al dezolării. În scaunul său, regele urmărea haosul în tăcere, sprijinindu-și capul în mâini. Aretha simțea cum furia clocotește în ea precum lava în vulcanii lui Hefaistos. Urmărea pe sub sprâncenele-i groase cearta strategilor și gesturile neîncrezătoare ale lui Leonidas. Chiar dacă tuturor le era frică să o spună, ajunseseră într-o fundătură. Brusc, țâșni din umbră și apucă marginile mesei cu ambele mâini, trântind-o cât-colo. Figurinele din lemn se rostogoliră neputincioase până la picioarele regelui. Zarva lăsă loc unei tăceri mormântale. Toate privirile se îndreptară către femeia cu pumnii încleștați. Aceasta rămase în picioare, cu pieptul ridicat, respirația accelerată și o mină rece și hotărâtă.

              – Spartani, thebani, thespieni! Nici cea mai bună strategie nu o să ne mai scoată vii din valea asta blestemată. În loc să stăm să ne certăm în cort, așteptând să fim încolțiți și măcelăriți ca oile, mai bine ieșim să murim demni, în luptă. Atât timp cât fiecare dintre noi nu închide ochii până nu mai ia cu sine o sută de dușmani, sacrificiul nostru nu va fi în van!

              Niciun răspuns. Soldații se foiau, întorcând privirile către regele lor. Leonidas îi fixă pentru câteva momente cu o căutătură plină de reproșuri, apoi le vorbi tăios.

              – N-ați auzit-o? La luptă!

              Atticus făcu un pas în centrul mulțimii, față în față cu Aretha. Scoase sabia din teacă și strigă:

              – La luptă!

              Bărbații îi urmară exemplul. Cu războinica în frunte, dădură năvală afară din cort și alergară cu săbiile ridicate în sunetul strigătelor de luptă, avântându-se cu o viteză periculoasă către pieire…

Sulițele zburau prin văzduh, umbrind defileul. Încleștarea săbiilor producea o simfonie haotică de sunete metalice într-un amalgam de răcnete. Regele Leonidas căzu demn, în luptă. Atunci unul dintre generali slobozi ultimul strigăt pentru onoarea acestuia:

              – Regele nostru este la pământ! Nu-i lăsați pe mezi să ni-l fure!

              Aretha bătu în retragere, apropiindu-se de generalul care îi aruncă o privire plină de dragoste. Luă o poziție defensivă, asemenea celorlalți soldați adunați să-i apere trupul regelui. Persanii năvăliră sălbatic, mânați de trosnetul biciului. Fierul se încinse aruncând scântei. Pumni și picioare zburau înfricoșător, în miezul unei încleștări nemiloase. Războinica își pierdu protectorul din priviri. Panica îi făcu inima să tresalte. Se uită în stânga și în dreapta, parând mecanic loviturile inamice.

              Încasă un pumn în obraz și se trezi la pământ, întinsă peste un stindard spartan sfâșiat. Mirosea a sânge. Deschise ochii, iar imaginea pe care o văzu îi tăie respirația. Îi sfâșie inima. Îi încremeni sufletul pentru ca apoi să îl spargă în mii și mii de bucăți. Îi umplu obrajii de lacrimi și pieptul de un urlet barbar.

              Lângă ea zăcea un soldat căzut, cu barba castanie brăzdată de fire încărunțite. În mâinile-i bătătorite de mânerul sabiei ținea scutul frânt. O suliță ieșea nemiloasă din armura de bronz.

              Aretha o luă pe Tharros din palma-i deschisă și îi studie mânerul cioplit. Închise ochii, lăsând picăturile amare de rouă să-i curgă pe bărbie. În spatele pleoapelor se țesură ițele unor imagini din trecut. Momentul în care fusese găsită în templu. Serile cu povești istorice. Antrenamentul din grădină. Se ridică. În mâna dreaptă o ținea pe Yfasma Sofias, iar stânga pe Tharros. Avea armele perfecte pentru a-și câștiga bătălia.

              Se aruncă în luptă vitejește, alături de ultimii supraviețuitori. Subție rândurile persane, în memoria celui pe care îl simțise tată. Ignoră ploaia de săgeți care i se înfigeau în armură, ridicându-se și pornind mai departe. A rămas doar ea. O spartană între o sută de mii de perși. Apoi, au rămas doar perșii.

***

              O femeie frumoasă, cu păr castaniu și ochi aurii, stătea deasupra ei. Defileul era pustiit de orice urmă de viață. Niciun supraviețuitor. Femeia avea straie de un alb strălucitor, împodobite cu o armură de bronz și un aegis cu cap de gorgonă. Îi întinse o mână.

              – Ridică-te, fata mea! Ai luptat demn!

              – Atena?

              Cu o privire recunoscătoare, își întinse mâna simțind cum forța și determinarea o învăluie. Începu să se ridice de pe pământ, treptat și lent, ca un val ce se înalță cu delicatețe. Îi urmă privirea și întâlni, în capătul defileului, două porți imense de bronz. Dincolo se vedea silueta unui palat de marmură albă, ascuns între nori.

              – Vino, copila mea!

              – Mă duci pe Muntele Olimp?

              Zeița cugetă o clipă, înainte să-i răspundă.

              – Mi-ai dovedit că ești demnă de sângele meu, așa că aleg să te recunosc ca fiind fiica mea și să te iau sub ocrotire. Nu mai tăgădui! Timpul e scurt.

              Două bufnițe albe zburau prin defileu. O clipă doar… și se făcură nevăzute. Nici măcar o urmă de fulg nu se găsește la Termopile, mormântul a mii și mii de soldați. Doar două xiphos înfipte în țărână, martore ale sacrificiului însângerat: Curajul și Înțelepciunea… Tharros și Yfasma Sofias…