REXPUBLICA

Ioana Neagu

Visul meu de a fi pedagog era atât de mare, încât de mică voiam să mi-l îndeplinesc. Astfel, pe la vârsta de nouă ani am fost pentru bunica mea primul ei învățător, am fost cea care i-a pus pentru prima dată creionul în mână. Bunica mea nu știa carte, dar visa poată să scrie și să citească, dorința ei cea mai mare fiind să poată citi Biblia, acea carte groasă cu scoarțe negre și pecetluită pe dinafară cu Crucea Mântuitorului Iisus. Adesea bunica o lua în mână, o strângea la piept, apoi se închina și o săruta.
O păstra la loc de cinste învelită într-un ștergar curat, cusut cu migală de mâna ei în anii tinereții. Căsuța bunicii era micuță, dar primitoare și îngrijită, ca mai toate casele din vremea aceea. Straturi de flori, de busuioc și mușcate colorate te îmbiau oriunde privind din cerdac. Căsuța avea spre răsărit o fereastră mică, atât cât palma unui om, și acolo își păstra ea comoara de preț Biblia, alături de câteva iconițe vechi și o cruce cu Mântuitorul răstignit. Către acolo își făcea rugăciunea și de multe ori eram lângă ea. Deasupra ferestrei, bunica punea mereu un buchet de busuioc proaspăt. Ea știa că în această carte e toată învățătura lui Dumnezeu, că e taina credinței și lumina Sfântului Duh. De aceea își dorea să o poată citi și de multe ori plângea și îmi era tare milă de ea. Ochii ei senini și blânzi lăcrimau, iar eu îi spuneam: lasă, bunica, ai puțină răbdare, eu voi învăța să scriu și să citesc și apoi îți promit că te voi învăța și pe tine. Așa s-a și întâmplat.
Când eu treceam în clasa a treia și stăpâneam mai bine scrisul și cititul, ne am apucat împreună de învățat. Îmi amintesc, când i-am pus pentru prima oară creionul în mână, că foloseam unul din acela de tâmplărie, care era lat și avea un cărbune mai gros. Literele apăreau mai mari și mai arătoase. Eu îi așezam cu grijă creionul în mâna zbârcită și bătătorită de muncă, iar peste mâna ei puneam eu mânuța mea de copil și amândouă formam o mână puternică, făcând creionul să alunece frumos și bine, așa cum știam eu. Din primăvară până în toamnă, când eu am mers din nou la școală, bunica știa să scrie și să spună toate literele din alfabet pe de rost. Era tare mândră de ea când s-a iscălit pentru prima oară. Popescu Alexandra o chema pe bunica mea. Era pentru prima dată când bunica nu-și mai punea amprenta degetului mare și își scria numerele cu literele alfabetului. De citit nu a citit prea multe pagini, pentru că la vârsta ei vederea îi scăzuse, iar literele din Biblie erau foarte mici. Rugăciunile cele mai importante le păstra acolo în memoria ei, pentru că era de o inteligență nativă rară. Îmi amintesc cu drag și nostalgie acele clipe minunate pe care le am trăit noi amândouă, dar nu știam că visul meu de a deveni învățătoare se sfârșise atunci o dată cu această împrejurare. Eu totuși cred că am înfăptuit un lucru măreț la acea vreme, împlinind una dintre dorințele bunicii. Pentru prima și ultima oară am fost învățătoare.
M-am născut, am copilărit și încă îmi petrec zilele, câte mai am, în comuna Vâlcănești din județul Prahova. Satul meu se numește tot Vâlcănești, de la numele unui cioban, un anume Vâlcu ajuns pe meleagurile acestea cu turmele sale de oi. Satul e așezat între două dealuri acoperite de păduri de fag și de stejar, iar râul Cosmina șerpuiește de a lungul satului. Pe malurile apei creștea iarbă grasă, salcii pitice și alte tufe pe care le pășeau oile și caprele. În copilărie ne jucam pe malul apei, băieții făcându-și undițe din nuiele pentru a prinde peștii mici și iuți, pe care îi strângeau în găleți cu apă sau în cutii de tablă găsite pe prundu apei. Când era căldură mare, ne aruncam în apă, țipam și ne întreceam la înot, după care ieșeam pe nisip și să ne uscăm la soare. La prânz ne chemau părinții la masă, iar spre seară aduceam animalele acasă. Eram obosiți, dar fericiți. Așa ne erau verile la sat. Uneori luam după noi, în grijă, și cârdurile de rațe și gâște, căci printre salciile pitice și pletoase, se pitau câte o vulpe vicleană sau câte un câine vagabond.
În satul dintre dealuri pădurea este aproape de așezare, iar livezile par nesfârșite. O priveliște de poveste se arată de la fereastra casei mele. Casa mea a fost mereu vopsită în alb și cu un brâu galben, purtând la streașină o viță de vie veche de o sută de ani și mai bine.
Cine sunt eu? Mă numesc Ioana și sunt o femeie simplă de la țară. În satul acesta am venit pe lume acum șaptezeci de ani: Am avut încă doi frați. Unul s-a prăpădit de mic, celălalt trăiește, fiind cu opt ani mai tânăr decât mine. Mama mea nu a împrțit iubirea de copii în două, cum ar fi trebuit, iubind mai mult băiatul. Cu toate acestea încercam să cresc frumos, deși în fiecare zi eram certată de mama și pusă să am grijă de frate. Și am avut. Am fost pentru el soră mai mare și grijulie. Când a crescut, eu nu am avut nicio mângâiere din partea lui, nici ajutor la nevoie și necazuri. Îmi doream să ajung învățătoare în satul meu, dar nu a fost să fie așa. M-am lovit de un zid puternic de care nu am putut să trec în vremea adolescenței meie: mereu mă întrebam cum îmi voi găsi fericirea, apoi mi-am întemeiat o familie. Rând pe rând au venit pe lume copii, mândria noastră, luminile ochilor noștri. Eu și soțul meu eram fericiți.
Dimineața când văd răsăritul Soarelui e un miracol.