Narcis Amariei
Motto: „Toți avem propriile mașini ale timpului, nu-i așa?
Cele care ne duc înapoi sunt amintirile…iar cele care ne poartă înainte, sunt visele”.
H.G. Wells
Strângeam cu mâna stângă gâtul subțire, în vreme ce în dreapta aveam cuțitul pregătit. Piciorul stâng apăsa aripa dreaptă, cel drept pe cea stângă. Așa cum mă învățase vărul meu. El tăiase multe, la mine era prima. Simțeam în palmă sângele călduț cum pulsa prin gâtlejul bietei păsări, iar ciocul mic îmi împungea căușul, între degetul mare și arătător. Era liniște. L-am căutat cu privirea în minte. M-a încurajat din ochi. Am ridicat învelișul acoperit cu pene și am pus lama cuțitului pe carne. Tremuram. Am făcut câteva mișcări nesigure, stânga-dreapta, ca și cum aș fi mișcat un arcuș pe corzile unei viori. Sângele a țâșnit și m-a împroșcat pe mâini, dar capul nu voia să se desprindă de trup. Cuțitul nu tăia. Un picior mi-a alunecat, eliberând una din aripi. Atunci pasărea s-a zbătut și i-am dat drumul. Sărea în aer și cădea pe pământ, cu gâtul atârnându-i într-o parte. Rămânea jos câteva clipe ca apoi să sară iar, neașteptat, ca o stihie. Vărul a strigat la mine să mă duc să o prind. M-am dus. Am așteptat un moment când pasărea nu se mai mișca și am imobilizat-o. Am apucat iar gâtul și de data asta am apăsat cu putere pe ultimele corzi rămase netăiate. Am aruncat, oripilat, capul în iarbă, în vreme ce corpul a început să sară din nou, ca posedat.
Gata! O făcusem și pe asta! Tăiasem prima mea găină. Ar fi trebuit să mă simt bărbat, nu-i așa, dar ceea ce simțeam era doar o silă cumplită și un gol în stomac. Găina decapitată nu mai mișca. Capul zăcea undeva după gardul de sârmă, iar ochii rămași deschiși, păreau că privesc cu mirare spre corpul înțepenit, cu un ciot roșu ieșit dintre penele albe, pătate de sânge. O cumpărase mama din Obor și nu găsise pe nimeni să o taie, așa că a trebuit să o ținem o noapte pe balcon. Până dimineața a cântat. Dar lucrul naibii, deși era găină, făcea exact ca un cocoș. Cucurigu. Toată noaptea. Mama plecase la serviciu și îmi spusese să-i dau apă într-o farfurioară, să nu moară de sete până se întorcea ea, după-amiază.
– Ești un criminal! Cum ai putut să faci așa ceva? m-a strigat tata din balcon. Nu te mai recunosc! Nu mai vreau să te văd! Ucigașule!
Cum de era acasă? Venise mai devreme din delegație? Nu asistase la toată scena, altfel m-ar fi oprit. Ce bine ar fi fost să mă fi oprit! Dar așa a fost mereu cu tata, a ajuns mereu prea târziu. Și până la urmă, cine să le taie, că așa era pe atunci, cumpărai păsări vii, trebuia să le tai. Mama se ruga de muncitorii din Betonieră să îi taie găinile. Le dădea 5 lei și hârști, erau gata în doi timpi și trei mișcări. Ei nu erau criminali. Ei aveau cuțite bune, nu ca ăla pe care îl folosisem eu. Dar de unde să știu? L-am luat pe ăla cu care ungeam felia de pâine. Normal că nu tăia. Eu am vrut să arăt că pot, că nu mi-e milă, ce contează, la abatoare taie sute de găini, mii. Și mama avea nevoie să facă supa. Am vrut să îi fac o surpriză. Mai bine mă duceam pe Momearca și o tăiam acolo, la baltă. Tata nu a vrut ca mama să mai gătească pasărea. I-a spus să o dăm cuiva de pomană, dar ea a zis că nu, și a început scandalul. Că el nu mănâncă din pasărea tăiată de mine, că ce am făcut eu e cruzime, în fine, până la urmă mama i-a vândut-o lui tanti Veta cu 20 de lei, gata tăiată.
Nu știu dacă ce a urmat în acea seară a avut legătură cu decapitarea găinii, dar e foarte posibil. Acum, când îmi amintesc, nu pot să nu fac legătura. Mai ales că mai știam și din ce povestea bunica, că găinile albe erau cele care deschideau drumul în cealaltă lume, pentru că, zicea ea, găina merge înaintea sufletului, tot scociorând și chemând, ca și când ar avea pui mici. Și la mine fusese prima. Plus că tanti Veta ghicea în cafea. Și făcea farmece. Mie niciodată nu mi-a plăcut de ea. Avea buze subțiri și o căutătură rea în ochii mici și negri ca boabele de piper. Purta tot timpul capul acoperit de o basma neagră și de multe ori am surprins-o vorbind singură. Mergea adusă de spate și cu privirea în pământ, bolborosind cuvinte de neînțeles, iar când ridica ochii și dădea de mine, eu îi ziceam sărut-mâna, tanti Veta, cum mă învățase mama, iar ea, atunci, își schimba felul de a privi și spunea cu o voce prefăcută, să crești mare, puișor!
Locuia într-una din casele de la marginea Betonierei, care începea chiar unde se termina blocul nostru, lângă calea ferată. Betoniera, așa cum o știa toată lumea, era o stație de ciment care făcea ca întreg cartierul să fie poleit cu un praf alb, permanent, care se așeza temeinic peste tot, peste gardurile școlii, peste frunzele copacilor, peste mașinile parcate. Când bătea soarele, totul în jur devenea argintiu. Te dureau ochii, așa cum te dor iarna de la zăpada prea albă. Vagoanele erau trase de o locomotivă cu aburi și aduceau nisip și pietriș la balastieră. Erau de două feluri: unele maronii, dreptunghiulare, ca niște containere, iar altele gri, ca niște cămile sure cu două cocoașe, transportau praful de ciment spre șantierele patriei. În interiorul Betonierei trăia o comunitate închisă de muncitori lipoveni aduși de prin pustietățile Deltei pentru a pune umărul la clădirea socialismului. Își ridicaseră câteva case din chirpici, chiar în vecinătatea căii ferate.
Tanti Veta a scos găina din pungă, a cântărit-o în mâini și a zis:
– Cât ceri pe ea?
– Doi poli, a spus mama. Atât am dat pe ea. E de țară. Din Obor. Gata tăiată.
– Și de ce o vinzi?
– Nu vrea bărbatu-miu să mă lase să o gătesc.
– Da, ce-i? E bolnavă?
– Nu e, tanti Veta. Cum să fie?
– Și atunci?
Mama a lăsat capul în jos și și-a mușcat buza. Apoi a continuat cu voce joasă. L-a văzut pe ăsta mic că a tăiat-o. L-a făcut criminal. Acum nu mai vrea să dea ochii cu el.
– Așa, zici… Bine. Atunci, uite, îți dau un pol și îți ghicesc de restul.
– Bine, hai că ți-o dau.
– Da, unde-i capul? întrebă tanti Veta, scotocind prin pungă.
Așa că mama m-a trimis să caut capul găinii în grădina din spatele blocului. L-am găsit, din fericire, deși fusese tăvălit prin praf de vreo pisică și nu mai avea un ochi. L-am înfășurat într-o frunză și i l-am dus.
– A trebuit să o țin pe balcon o noapte, că n-am găsit pe nimeni să mi-o taie.
– Păi, băieții din Betonieră? zise Veta și scoase găina din oala cu apă clocotită.
– Nu taie toți. Pe ăla de-l tocmeam eu, nu l-am găsit. Și uite așa, ăsta micul a vrut să îmi facă o surpriză și a tăiat-o singur în spatele blocului. Și cum s-a potrivit, că, hop, tocmai atunci a picat și taică-su din delegație. Și l-a văzut. A naibii, găină, că toată noaptea a cântat ca un cocoș. Ai mai văzut așa minune, tanti Veta, că eu nu am mai prins?
Tanti Veta s-a oprit din jumulit și s-a întors spre mama.
– Dacă o găină cântă cocoșește, e semn rău; atunci la acea casă are să se întâmple ori moarte, ori vreo scârbă, ori o pagubă mare, ori vreo altă nenorocire. Ca să scapi de necazul pe care-l vestește găina și care amenință casa, trebuia să mergi în fundul casei și să măsori cu ea casa până la ușă; dacă găina ajungea cu coada spre ușă, îi tăiai coada, iară de ajungea cu capul, îi tăiai capul. Dar, așa, acuma, nu știu…dacă ai tăiat-o. O să sting cărbuni. Puișor, hai, dă o fugă la locomotivă și ia de acolo vreo trei cărbuni, îmi zise tanti Veta.
Era duminică și nimeni nu muncea. Locomotiva era trasă spre Vărărie. Am luat-o prin spate ca să nu mă vadă lipovenii care jucau table în fața balastierei. M-am suit în tender. Era aproape gol. Am găsit câțiva cărbuni mai mici și i-am băgat în buzunarele șpilohozenului. M-am cățărat înapoi și când să sar jos, am simțit o mână pe ceafă.
– Ce cauți, mă, aici? Ai venit la furat?
– Nu, nene, nu fur nimic. Am luat câțiva cărbuni, că m-a trimis tanti Veta să-mi descânte.
– Tanti Veta, zici. A dreacu, babă! O să o reclam la Miliție. Ea i-a făcut farmece lui Tincuța, de m-a lăsat cu trei copii. Nu mai crede toate bazaconiile nebunei! Hai, marș de aici, la tine acasă!
Nea Toma era mecanic pe locomotivă. Când era în toane bune, ne lăsa să ne urcăm lângă el și să tragem de fluier. Nu știu cum de era acolo duminica. Am coborât de pe tender și am zbughit-o la tanti Veta cu cărbunii.
– Așa, mamă, ai venit? Câți ai adus? Bun. Pune-i acolo, pe masă, lângă oală și dă-te deoparte. Așa. Acum, du-te la cișmea, știi unde e? Acolo, în spate, la Cătălin. Ia găleata asta.
Cișmeaua era chiar în capătul popicăriei de piatră. Nu înțelegeam de ce trebuia să merg să iau apă de acolo, dar cică apa trebuia să fie neîncepută și cărată de cel atins de blestem. Am dat drumul la robinet. Jetul puternic m-a stropit pe teniși și pe picioare. Am pus găleata sub cișmea și am umplut-o ochi, așa cum ceruse tanti Veta. Am închis robinetul și am ridicat-o cu greu. Am dus-o așa, cocoșat, ținând-o cu ambele mâini în fața picioarelor. Găleata se bălăngănea și apa sărea în lături, când mergeam.
– Bravo, puișor! Ce băiat vrednic. Acum, treci acolo.
Veta a luat trei cărbuni și i-a pus în apa neîncepută. Bucățile de mangal au coborât, una câte una, pe fundul găleții.
– Ai văzut? Știam eu. Ești deocheat. Sau poate mai rău.
– Mai rău, zise mama îngrijorată. Mai rău, cum?
– Păi, da. A tăiat găina fermecată. Nu ziseși că cânta cocoșește? Dar, lasă, că ți-l scap eu acum!
Veta luă cu o cană apă din găleată.
– Bea de trei ori. Trei înghițituri.
Am luat. Apa avea un gust ușor sălciu. Apoi, tanti Veta mi-a zis să îmi dau jos tricoul. A luat apă în căușul palmelor și mi-a dat pe cap, pe față și pe piept. A scos, apoi, cărbunii și a apucat găleata de toartă.
– Gata! Acum hai afară!
S-a îndreptat spre cușca câinelui și l-a strigat. Când a ieșit a aruncat toată apa peste el. Câinele, surprins de un asemenea tratament, a rămas încremenit.
– Nu e bine, zise tanti Veta. Dacă se scutura, era semn că te vindeci. Așa… Hai, fugi de adu cărbunii!
Am intrat în casă și i-am luat de pe masă. Erau uzi și sfărâmicioși. Veta i-a luat, i-a fărâmat în palme și i-a aruncat în aer în vreme ce descânta:
„Cum s-a potolit vântul
Și pământul
Și ploaia din cer,
Focul din cuptor
Potolească deochiul săgetat,
Tâmpinat,
Din creierii capului,
Din fața obrazului lui…cum îi zice? întrebă Veta pe mama. Narcis, îi răspunse.
Din sgârciul nasului,
Dintr-o sută două de oase,
Să se topească toată deochietura!”
Am fugit la fotbal, nebăgând în seamă toate acele „bazaconii”, vorba lui nea Toma, iar mama a plecat spre casă, cu tanti Veta după ea, ca să-i ghicească în cafea.
După ce am bătut mingea pe maidan, pe seară am ajuns acasă. Preaplinul acelei zile trebuia cumva ostoit. M-am întins pe recamier, în fosta cameră a bunicii și am rămas cu privirea în tavan. Cred că toate camerele bunicilor miros la fel. Mult timp după ce ele nu mai sunt. A vechi, a ziare și praf, a cuverturi tocite și bibelouri de porțelan, a timpuri mai bune. Era un asfințit leneș de vară, iar eu stăteam întins cu fața în sus și cu ochii închiși. O geană blândă de lumină pătrundea prin perdelele trase și în acea penumbră aproape narcotică, timpul părea suspendat și despuiat de secunde, minute și ore. Prin geamul întredeschis intrau întrerupte zgomotele străzii: hărmălaia din curtea școlii, ecoul loviturilor ritmice al covorului urcat pe bătător, scârțâitul șinelor peste care trecea un tramvai hodorogit, vocile estompate ale vecinelor, mirosul de tocăniță și sfârâitul uleiului din vreo tigaie pusă pe foc. Toate aceste efluvii și zgomote eteroclite, încrucișate, îmi dădeau o stare de liniște. O pace pe care nu o puteam atinge decât acolo, în acel portal către veșnicie.
Noaptea am făcut febră mare. Atât de mare încât atunci când îmi priveam mâinile, erau parcă de uriaș, cu degetele neverosimil de groase. M-au dus la policlinica Globului din spatele cinematografului Gloria. Am mers un timp pe picioare, apoi m-a luat tata în brațe. Nu circula nimic. Greierii cântau parcă din asfalt. Era trecut de miezul nopții. Când am ajuns, m-au așezat pe pat și asistenta a pregătit injecția cu penicilină. De când mă știu, camerele de tratamente ale policlinicilor m-au îngrozit. De cum intrai, te izbea mirosul cumplit de spirt și rivanol, apoi zgomotul inconfundabil al instrumentarului acela odios, tăvițele în care odihneau seringi amenințătoare. De data aceasta, însă eram mult prea amețit de febră ca să mă mai pot speria. Am simțit acul, apoi serul și dintr-o dată s-a întâmplat ceva de necrezut. M-am simțit ușor, incredibil de ușor și încet-încet, mă înălțam spre tavan. Corpul meu rămăsese jos, pe pat și nu înțelegeam ce mi se întâmplă. Îi vedeam pe ai mei, pe asistentă, cum mă priveau.
– A adormit mititelul, a zis asistenta.
– Costine, ia-l în brațe și hai să ieșim, a spus mama.
Tata a ridicat corpul inert de pe pat și l-a pus ca un sac, pe umăr. Au ieșit din cabinet, iar asistenta a început să strângă seringa și resturile de vată și pansament. Cumva, eu stăteam suspendat, deasupra corpului meu, căci îi însoțeam pe ai mei, pe drum. La un moment dat, tata și-a data seama că ceva nu e în regulă.
– Țușcă, băiatul nu e bine!
– Cum? Ce are?
– Nu doarme. E leșinat!
Mama a început să țipe:
– Hai, înapoi! La cabinet! Nanu, ce e cu tine? Trezește-te! Puiul mamii! Nu-mi face asta! Nanu!
Eu încercam să o liniștesc, spunând că mă simt bine, că e totul în ordine, dar se pare că nu mă auzeau, căci tata alerga ca un nebun cu mine în brațe, iar capul mi se bălăngănea într-o parte și alta, lovind umerii lui.
În tot acest timp, mă deplasam cu o viteză incredibilă printr-un tunel de lumină. Eram liniștit. Știam că va fi bine și nu înțelegeam de ce nu pot să le comunic acest lucru și părinților mei. O auzeam pe mama zbierând să nu o părăsesc și cumva, inexplicabil, m-am trezit iar în patul camerei de gardă, cu asistenta care îmi ținea la nas o sticlă cu spirt.
Nu știu dacă m-au crezut. Niciodată nu am știut. Le-am povestit cu amănunte ce mi se întâmplase. Le-am redat dialogurile, cât timp eu eram leșinat și ei alergau cu mine spre cabinet. Spre dimineață, i-am auzit vorbind în bucătărie.
– Ce să fi fost asta? întrebă mama. Cum de știa ce vorbeam? Și tunelul prin care spune că era tras?
– A visat, bine că s-a întors, zise tata.
Peste zece ani a venit Revoluția. Momearca, balta cu stuf din spatele blocului meu, murise demult. Murise singură și nu știu dacă o plânsese careva, cu excepția pescarilor care-și făcuseră veacul pe marginea ei și a puștilor care se scăldaseră în ea, sau poate nici măcar ei. Altădată plină de viață, orăcăit de broaște, voci de copii și foșnet de stuf, balta sfârșise sufocată, înecată de apa plumburie pe care Betoniera care construise Bucureștiul o aruncase nepăsătoare peste ea.
Iar din Betonieră nu mai rămăsese aproape nimic. Niște tulumbe strâmbe, ca niște uriași loviți mortal de lancea unui Don Quijote modern. Nici nu mai știu exact dacă protestul nostru civic, ecologic, fusese cel care dusese la închiderea ei sau pur și simplu așa se hotărâse dinainte. Să o mute. Chestia e că nu îmi puteam aminti când încetaseră muncitorii lucrul. Când venise ultimul vagon cu pietriș. Când demontaseră șinele. Doar tulumbele alea uriașe în care se făcea cimentul îmi apăreau în fața ochilor. Și poate șinele de cale ferată, năpădite de iarba crescută în voie și de florile- fluture ori mărărițe, din petalele cărora fetele își făceau unghii false. Roz și albe.
Iarbă și buruieni. Casa părăginită a lui tanti Veta încă nu fusese dărâmată. Urmașii aveau acte de proprietate pe ea și nu se dădeau convinși de autorități să se mute. Mergeam în gol, printre bălării. Trecusem de cupola năruită a fostei vărării și ajunsesem în dreptul uneia dintre tulumbe. De când mă știam îmi dorisem să mă cațăr pe una. Am apucat cu mâinile barele scării metalice și am început ascensiunea. Era murdară și încă păstra ciment fosilizat pe ea. A fost un moment de neatenție, de fapt, adevărul e că am avut o vedenie. Mi s-a părut că, undeva, mai sus, pe brațul scării metalice, era așezată o găină albă fără cap. M-am dezechilibrat și am căzut. Când mi-am venit în fire, era deja noapte. Mă durea capul și un picior. Am încercat să mă ridic, dar nu am reușit. Am căutat prin buzunare și am găsit un telefon mic, Nokia, din cele care aveau carcasa în mai multe culori. Ăsta era galben. Am apăsat pe un buton și tastele s-au luminat. Cât de mic mi se părea… Mi-am amintit. Era telefonul lui tata. Cel pe care i-l dădusem la azil ca să ținem legătura. Fusese înainte al meu, dar eu îmi luasem altul. Țin minte că s-a bucurat ca un copil când i l-am adus. Îi pusesem câteva numere mai importante pe speed dial, că nu știa să intre în meniu.
Pe ecranul minuscul am văzut câteva apeluri pierdute. Erau de la el. Dar cum era oare posibil? Tata murise în vara anului 2003.
Am apăsat și am așteptat. Suna. De la celălalt capăt a răspuns o voce. Am recunoscut-o. O știam atât de bine. Inflexiunile, tonul.
– Ce faci? Când mă iei acasă? Tu ești bine? Te-am sunat de nu știu câte ori. Unde ești?
Stă să plouă. Poate prind măcar o jumătate de oră înainte să cadă primii stropi. Bicicleta e un vehicul magic. El leagă copilăria de maturitate cu fire nevăzute. Am avut prima bicicletă adevărată pe la vreo nouă ani. Zic adevărată, pentru că vorbim de un Pegas galben, cu șa lungă, solidă, nu ca astea de acum. Mi-a luat-o mama de la un magazin de pe Covaci, din Centrul Vechi. Am cerut una deja montată și îmi amintesc că am mers călare pe ea vreo 10 km, până acasă, cu biata mama alergând în spatele meu. Ei bine, nu mergeam chiar tare, dar știu că mă opream la răstimpuri și o așteptam. Eram atât de fericit, încât am dormit cu bicicleta la căpătâi. Mirosul de nou, vopseaua, cauciucurile, mi-au rămas în nări ca madlena lui Proust și îmi revin, când și când, cu tot ce a avut mai frumos copilăria.
Asta pe care o am acum e nouă, de la Decatlon. O simt străină, dar știu că ne vom împrieteni la un moment dat. Pe cai, așadar! E deja ora opt.
Străzi goale, doar câțiva oameni risipiți prin stații. Pedalez frenetic, iar vântul îmi aduce tot felul de mirosuri: dude storcite pe asfalt, ouă ochiuri și cafea proaspătă venind prin geamul deschis al bucătăriilor, zeamă de pepene dinspre tomberoanele pline. Peste toate, mirosul de ploaie ce stă să vină. Englezii i-au dat chiar un nume: petrichor. Un lucru e cert. Nu mai miroase ca atunci. Pedalez de ceva vreme și mă simt cam obosit. Mă gândesc să intru pe străduțele pe unde mă plimbam când eram mic. Îmi place să merg fără țintă, pe aleile străjuite de castani, șerpuind printre blocuri, până când nu mai știu unde mă aflu. Chiar, unde mă aflu? Îmi puteți spune, vă rog?