Rexpublica nr. 6 (2024)
Ad portas
Triste sunt căile timpului,
Înșelătoare și necruțătoare
Se arată în vise insomniacilor,
Destramă adăpostul stelelor.
Coperțile devin inegale realități,
Capturate de minuni prodige,
Prinse între dinții încleștați
Ai altor generații.
Cernite ceruri se ascund
Printre norii din adâncul inimii,
Iar florile se ofilesc
La venirea primăverii.
Paradoxal, metaforele sunt
Deja cunoscute cititorilor,
Așadar, nu mai am nimic de spus,
Ori de recitat,
Întrucât Hannibal se află
Înaintea porților versului.
Antagonic
Nimicul devine un autor clasic,
Parte a unei triade strâmbe
Ce nu ar trebui menționată.
Cele mai bune elemente
Se finalizează în mințile celebre,
Sărbătoresc nimicul absolut
Fără vreun regret.
Țărmurile nule se cutremură,
Iar picăturile din argilă
Creionează câmpul de luptă
Între ramurile antagonice
Ale aceluiași copac.
Interludiu
Spectatorul pierdut
În decor
Cu sfială privește
Verdele potrivit de vise,
Se întoarce din valurile nisipii,
Pornește cunoașterea – întuneric argintiu –
Separată prin interludii.
Către alte uverturi
Pseudoșanse,
Numite anonim,
Fără vârstă.
Căutăm pseudoșanse
Scrise pretutindeni,
În disperare.
Vocile sunt vicii
În pseudoșanse,
Castele de apă
Neclădite.
Ești raza mea de soare,
O pseudoșansă,
Tainic nor
Al câmpiilor eterne.
Construiesc metafore,
Doar pseudoșanse,
Uverturi aflate în mijlocul drumului.
Voință
Ținuți în cușcă pe veci,
Până când va începe furtuna.
Norii plumburii
Se închid sub cerul
Acoperit de vântul uitării.
Așteptăm peste ani
Peșteri sub gheață,
Aduși între brațele
Viselor și univers.
Natura statică urzește
Legi de fier pentru secunde
Pierdute, când nici vorbele,
Ori „când” nu vor mai fi
Ca acum.
Înalte blocuri, turnuri din asfalt,
Stau pe loc, încremenite în ore
Fără voință.
Ave
Motto: Mors ultima ratio
Cei ce urmează să moară
Își frâng săbiile din cenușă,
Iar sacrificiul lor este
Scutul noilor popoare.
Împăratul creează bestii
În elipsa tragediei,
Unde privesc tăcute muzele
Cum e sfâșiată ultima rațiune.
Ave II
Motto: Dum spiro, spero
Dacă pietrele aruncate în lac
Își pierd speranța,
Atunci nu respirăm,
Ci am devenit ecouri
Ale clorurii de libertate.
Ave, imperator,
Costul nu poate fi plătit
Cu lacrimi, ci doar cu vieți,
Hotărât, îl achităm decizând
Să nu îi dăm Cezarului ce este al său,
Ci doar să ne pierdem în imperativ,
Când pierdem lupta din arenă.
Gând
Port scântei în suflet
Mergând spre nemurire.
Îmi aștern gândurile
Între ninsori.
Se recită pledoarii fără apărare
În farul vieții,
Îți aud vorbele tăcute chemând asfințitul,
Dar nu va veni,
Suntem victime ale soarelui sumar
Capturat de raze.
Când va dispărea aurora,
Niciun moment
Nu se va scălda în atmosferă,
Ci întreg teritoriul orizontului
Va dispărea
Și vom deveni polii vocii gândului.