(Din volumul „Povestiri cu scaun la cap”)
Silvia Bitere
Sunt pe o balustradă, cocoţată la etajul nouă. Nu e vânt. Nici nu trebuie. Respiraţia îmi este suficientă. De departe, în zare, se văd norii. Ei, oricum, sunt în zare de când cu cerul. Este prima zi în care am început să iau lecţii de zbor. Am avut o tentativă şi ieri, dar vecinul meu de la patru, a vrut să-şi întindă rufele, în ziua aceea, pe terasa blocului, fix de la etajul nouă, aşa că, săriturile din coarda elastică, nu au avut prea mare succes cu mine.
Sunt renumită în bloc ca fiind o persoană decentă, cu scaun la cap, şi pe cap purtând fluturi mulţi, de toate culorile. Azi verzi, mâine galbeni, ce mai contează. Lumea îmi admiră coafura zilnic, dar şi seriozitatea care cade, cumva, în contrast cu înfăţişarea mea pipernicită.
– Uite, ce fluturi are femeia aia în cap! l-am auzit pe vecinu’, într-o seară, când coboram cu liftul să iau pâine de la magazinul de pe colţ. De fapt, purtam nişte agrafe în formă de fluture, şi nu erau în cap, ci pe cap, deşi, prea mult, vecinu’ nu greşea cu exprimarea. Mă rog, toate cumpărăturile le fac „de pe colţ” . Aşa spune toată lumea: mă duc pe colţ, să cumpăr bulion şi ceapă. Dacă acel după colţ ar fi fost în scara blocului, aş fi coborât în pijamale să-mi fac piaţa. De la fluturii, despre care vorbeşte vecinul meu, într-o zi, după ce am achitat nota pentru diverse cumpărături, am ieşit cu coşul plin de alimente pe uşa magazinului de pe colţ, uitând să transfer conţinutul în traista mea. Vecinul, care mă urmărea de ceva timp de la patru, mă strigase să-mi arate cu arătătorul său, care de la distanţa, relativ mică, părea, totuşi, ca fiind degetul unui pitic din poveste, că am în mână coşul de plastic de la magazin, asta sugerându-mi, fără mari sforţări, că trebuie să-l înapoiez cuiva.
Viaţa e frumoasă – mi-am spus, în timp ce telefonul suna ca un apucat din spatele blugilor mei, dintr-un buzunar căptuşit cu bun simţ de mâinile maestrului croitor.
Era Maria de la Câmpina care îmi amintea, de cele mai multe ori – cazuri fericite ale existenţei noastre – că, deşi voiam să fiu unică în tot şi în toate, se întâmplase ca în ziua coşului de plastic de la magazinul de pe colţ, ea să fi încercat cu forţa, o maşină lăsată în parcare, probabil de un om cumsecade, ca să-şi depoziteze alimentele de la supermarket, crezând că este maşina ei, şi asta, doar pentru faptul că, era ferm convinsă, că de acasă de la ea, până la supermarket, condusese un autoturism galben.
Dacă nu am fi ştiut cum stau lucrurile cu noi, lumea ne-ar fi putut cataloga drept ţicnite, şi zău, nu era cazul deloc.
Cobor de pe balustradă, rufele erau strânse. Observ că nu mă mai pot mişca. Vecinul turnase smoală fără să mă întrebe, aşa că am rămas acolo peste noapte, timp în care am fumat un pachet de Kent lung. Noaptea s-a dovedit a fi şi ea lungă, şi că fumul nu a fost suficient pentru plămâni.
A doua zi, când am deschis fereastra, am observat că, direct din pervaz, crescuseră ghiocei. Din instinct, am dat să-i ud, căzându-mi câteva lacrimi de fericire peste ei. Apa şiroia de ceva timp la chiuvetă sau era closetul vecinului care, pesemne, îşi aruncase ciorba, de acum o săptămână, apoi trăsese apa.
La orele prânzului m-am întâlnit cu Mia de la coafor. Ea coafează femei şi bărbaţi de vreo zece ani, şi tot ea le desparte şi casele, cuplându-i după cum spune: „după simţul artistic pe care, din fericire pentru ea, nu-l posedă alţii”
Mia e guralivă şi plânge des. În timpul liber sparge seminţe şi face curăţenie pe la vecini. Uneori, poartă pe degete obiecte care nu-i aparţin, despre care tot ea zice: „le iau cu împrumut, dragă, apoi oamenilor li se face milă de mine şi, astfel, acele obiecte devin dăruite.”
M-am văzut cu ea, să iau prânzul la mica înţelegere. Ea îmi va face curăţenie de două ori pe săptămână prin casă, iar eu, pe lângă vreo două inele dăruite şi o poşetă împrumutată, îi voi achita nota de plată pe o ciorbă de legume şi o pungă de seminţe de dovleac. Mia, ca să nu scuipe pe oameni, îşi adună toate cojile de la seminţele de dovleac într-un sac, apoi le lipeşte pe un carton de mărimea unui tablou normal, realizând portrete minunate de oameni.
Totul este doar în mintea ta – mi-a zis Maria, într-o zi. Dacă vezi că a trecut un tren, şi tu nu te afli în el, lasă-l să treacă. Am râs ca proasta la ghiocei. Avea dreptate.
Pe stâlpul din faţa blocului meu, îşi făcuse cuib un om, şi vrând să-şi întindă aripile spre balconul meu, se izbea mereu de firele de telegraf. Îl admir.
Vântul nu mai bătea. În zare se vedeau norii.