Felix Nicolau
Iată cum Aurel Pantea devine percutant, când scrie scurt, fără bucle prea bulbucate în jurul sâmburelui poeziei. Volumul Negru pe negru (alt poem), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, continuă un alt volum de-al său, Negru pe negru, din 1993. Ciudată gravitarea aceasta în jurul identităţii cromatice, respingând efectele speciale obţinute prin contrast. Versurile sunt adesea grupate în distihuri sau terţine polizate până la a ajunge sentinţe. Se renunţă la titluri, la discursivitatea verbioasă, dar mesajul e puternic, concret. Acestea mi se par marile calităţi ale volumului: economia de mijloace şi formularea clară a gândului poetic, plus conturarea fermă a decorului.
Un decor sec, pustiit, ca în pictura metafizică, generând în jurul său un halo pulsatil ce hipnotizează cititorul: „Vocea care a ieşit din ea/încă o aşteaptă//Moartea e lungă/şi cuvintele toate sunt duse,//ceva ca o cazarmă în care timpul/fumează chiştoacele soldaţilor plecaţi,/aşteptându-şi conceptul”. Ingredientele sunt timpul, moartea, blocarea limbajului şi retragerea în muţenie. Conceptele sunt plasate în comparaţii metaforice, care le dau o concreteţe surprinzătoare. Nu numai că arta lui Aurel Pantea nu plictiseşte, dar reuşeşte să surprindă fără să apeleze la şoc ori la găselniţe. De multe ori tematica este apropiată celei shakespeariene, din cunoscutele sonete baroce: „Şi timpul nu va mai dura, şi se va despărţi/de sine, şi va rămâne sinele său, şi acolo se va urla/într-o imagine mare,//acum, el stă cu sinele său, ca o femeie care, în cele din urmă,/acceptă, stă cu sinele său încărcat de sâni”. Lipsa de contrast cromatic pe care o anunţă titlul este susţinută de un continuu understatement apocaliptic. „Am putea fi materia unei priviri dezintegrate”, bănuie poetul, iar aceeaşi bănuială priveşte şi limbajul: „mama limbajului se dă beţivilor, drogaţilor,/politicienilor,/marea prostituată cu uterul sfârtecat, dezarticulata/şiroind de interjecţii”. Dacă Poemul de carton al lui Bogdan Ghiu prezicea inflaţia de cuvinte, în defavoarea comunicării reale, aici limbajul se contractă, nesuferind rostirea întâmplătoare: „Să fii de o parte sau de alta a limbajului,/când el este lucrul perfect, fără faţă şi spate,/lucrul absolut transparent, ce te poate elimina/dintr-o foarte simplă greşeală”. Aşadar, o nouă fază lingvistică, una esenţializată până la geometrizare: „Limbajele îşi ridică feţele/din mâluri pentru alte răsărituri semantice”.
Timpul-rostirii odată abrogat, sunt condamnate şi „lumina antropofagă” şi „amoralul estetism”. Rămâne timpul golit de evenimente, eventual umplut cu relatări despre vid: „stau cu moartea în gură/şi vorbesc în neştire”. Poetul prevesteşte un eon al postlimbajului, în care feminitatea, conservată etilic, visează (re)naşterea comunicării: „marile femele, mamele,/în lenevii, gravidele, în alcooluri, visează limbajul”. Este o strategie anti-textualistă concretizată în încăluşarea emitentului: „Să stai în opacitate, în ăla care nu mai zice nimic, în/mut, chiar aşa,/ să stai în mut”. Vinovată de degradarea limbii adamice până la stadiul de logoree ar fi imaginaţia: „a dat imagini/a băgat texte despre ea, băga-o-aş în mă-sa de/imaginaţie, a băgat texte, iar acum/stai în mut, în limbajul ce absoarbe toate sintaxele,/stai în mut şi speri în Domnul”.
La prima vedere, superficială, poetica aceasta ar avea implicaţii religioase. Un jurământ al tăcerii, în vederea perfecţionării rugăciunii inimii. Doar că poetul este furios pe cei care au ratat limbajul, cheltuindu-i valenţele pe fleacuri. Limbajul a fost compromis, deci toate emoţiile şi aspiraţiile au fost poluate. Ne-am înghiţit limba, stăm pe întuneric într-un „timp coclit”, iar Mesia, Fiul Rostirii, nu face decât să dezvăluie dimensiunile dezastrului: „salvatorul aprinde lămpi vechi, încât ni se văd toţi prizonierii”.