Rexpublica nr. 4 (2023)
magie
amar, lunecos și viclean, cap de șarpe fiert în pelin,
visul negru intră prin crăpătura ușii la apus,
când drumurile strălucesc în colb roșcat.
trec copite pe-acolo, unicorni și satiri pentru
muzeele viitoare;
ne vom pune sub sticlă dorințele, pe învelitori
de catifea brodate cu struguri și spice de grâu,
ne vom lărgi gurile într-un rânjet de mascheron
până ce ipsosul, umflat de sarea ploilor,
va putrezi sub cuvinte.
încercăm magii fără rost, poțiuni pentru
întoarcerea sufletului în poem,
scriem sângeroși blesteme sub lumânări
frământate cu mătasea-broaștei și praf de licurici.
adâncul se întoarce-n adânc, până devine
pulbere roșcată purtată sub copite de cai;
ne rămân hamul, și căderea, și plânsul.
în colț
oricât ți-ai trata adânca depresie,
din colțul unde te-a înghesuit nu poți scăpa:
nicio deschidere prin care să intre fluturii
și să ți se așeze pe ochi,
nicio fereastră prin care luna
să-și arunce ochiul obosit și steaua de lângă ea.
aici mișună doar furnici roșii
devoratoare de carne și vise,
pentru ele căldura crește umedă și pletoasă,
cu noaptea nepieptănată în ghearele ei.
de la tălpi până la creștet urcă amorțeala
care nu-i încă somn și nici moarte:
încă mai știi rugăciunea,
cadența ei de clopot îți bate odată cu inima,
dar nu durează.
sunetele finale au început deja
să se macine, auzul le percepe căderea
de pulbere într-o altă pulbere, lacomă și grea,
rămâi în colțul chiliei și zaci
de boala știută a acestor cuvinte.
fără anestezie
cu această mare mă adun și mă scad:
când mă adun, pescărușii mă ignoră, trec peste
mine ca peste valuri, cu indiferență marină.
în siajul vapoarelor se îneacă
toate batistele în care am plâns,
toate hainele albe de doliu
și câteva pagini cu poeme nereușite.
mai bine este când mă scad, e singura
operație fără anestezie care nu doare:
atunci cad peste valuri ca un punct de mișcare,
trec de barierele de corali și de cei care
umblă pe apă ca pe uscat.
mai trece câte o luntre cu pescari sortiți
să moară-n furtună,
năvodul lor cu năluci sperie luna cea plină,
jarul ei înalt de țigară îmi arde solzii argintii.
saltimbancii
au ieșit saltimbancii, pe străzi miroase a fum
de la grătare și-a prunci avortați,
a găleți de plastic umplute cu portocale mucegăite;
ținem în mâini sticle cu ulei în care rânjește
floarea-soarelui moartă
și gaura de pe tricou, cea din dreptul inimii,
crește cât să încapă în ea un cap de măgar.
oficialii plimbă coroane cu pioase aduceri-aminte
de la un pod la altul, de la o statuie la alta,
toate pline de găinaț:
ciorile fac naveta între cer și aburul
otrăvitor al bucatelor.
panglici tăiate, pungi color, pui vineți și înghețați
în ambalajul electoral al morții,
făină pentru colaci, lumânări, tămâie și
buruieni de îndreptat șira spinării, țepe,
pari cu oglinzi în vârf, biciclete, mașini
second hand, vacarm, sărăcie:
trec saltimbancii coșmarului zilnic, nemuritori.
happy birthday
evenimentele din viața mea se petrec întotdeauna
într-un spațiu închis, cu învoire de la caprifoiul
întins ca o boală pe cei patru pereți:
pocnesc dopuri de frunze, urale de la cetățenii
pașnici și verzi, ascunși sub nervuri,
petalele se cred confetti și zboară peste ciment,
luminându-l fracțiuni de secundă;
atunci știu că sunt norocoasă, chiar fără stele deasupra,
chiar fără lună și ochiuri albastre de cer printre gratii.
viața mea vegetală freamătă ca un poem
scris de-un preot naiv și nostalgic.
trec îngeri prin ea, ocupați cu dereticatul
după dezmățul festiv al singurului meu prieten,
caprifoiul.
trec îngeri și mătură, șterg praful și asudă.
poemul se întinde leneș pe ciment,
până la următoarea serbare.
cântec de leagăn
încearcă-mă, dor, încearcănă-mă, lună,
văzduhul prin care-mi plimb fantasmele e plin
de sunetul clopotelor:
atâta mătase și-argint și nicio aureolă de sfânt;
pe aici bântuie doar umbra rugăciunilor neascultate
și a blestemelor de noapte.
nevăstuicile încă mai împletesc cozile cailor
înainte de zborul lor prin poeme:
când se deschid aripile, lacătele greoaie
tremură în belciugul de fier, ispitind întunericul.
voi lăsa toate poveștile în urmă, toată mătasea,
și argintul, și fierul ruginit;
orice zbor e urmat de căderea în gol,
în cuvinte lipsite de sens, în mituri naive;
nici luna nu mai este ce-a fost, regatul ei
pare acum lipsit de noblețea durerii.
îmi plimb poemele prin noapte și
noaptea devine reală și grea.
apăsare
nu mai cred în privirea mea obsedată de
norii mereu în convoaie, mereu trecând greoi
spre închisoarea cu îngeri a Celui Preaînalt.
Doamne, nu-mi lua înălțimea aceea
de urnă funerară,
nici casa Ta cu îngeri pictați și grifoni
străjuind toate ieșirile și intrările.
privirea mea este și acum mincinoasă,
confundă culorile cu măreția, înecându-le în negru opac.
aș putea să-mi imaginez un nor
sub formă banală de inimă,
bătând chiar sub luna albastră-n albastru-cobalt,
ori strivit chiar sub regina atât de vizibilă a tăcerii poetice,
dar măreție înseamnă nu să scrii, ci doar să te rogi
când cerul intră în tine și te doare,
când norii te apasă în prea adânc, în lutul
cu atâtea rădăcini de leac pentru uitare și somn.
blestem asumat
mama mea ticăloasă şi
neagră ştie că voi muri şi
totuşi mă naşte, simte
că ştiu şi mă naşte, vrea
să mă lepede uşor, ca pe-un
sâmbure de cireaşă amar, însă
nu mă dau dusă, nu vreau
să mă rup dintre
cărnurile ei cele negre,
nu vreau s-o repet, iar ea muşcă
văzduhul şi ţipă, sfâşie cu
unghiile albul de crin al luminii,
pleacă, îmi porunceşte, tiparul nu-i
pentru doi, ci doar pentru unul,
pleacă şi-nfruntă vulturul cu
oglinda în cioc
în cea mai ticăloasă şi mai neagră
singurătate.