Bogdan Lucian Stoicescu
Activiştii vor fi activişti toată viaţa,
iar noi vom fi poeţi toată moartea.
Nichita Stănescu
Cine a fost/ Întîi, viul sau mortul?/Întreabă-mă după ce părăsim/Cortul.
Ion Stratan
În 2023 se vor împlini 68 de ani de când s-a născut și se vor rotunji 18 de la precipitata plecare dintre noi a lui Ion Stratan, ploieştean prin adopţie*, unanim considerat drept unul dintre cei mai valoroşi poeţi contemporani, vârf de lance al curentului optzecist în poezia română, scriitorul pe care Nichita Stănescu – maestrul său spiritual – l-a iubit nespus şi de care s-a apropiat cel mai mult, considerîndu-l demnul său urmaş într-ale poeziei (Ion Stratan, os din os stănescian…) şi pe care l-a definit, în stilu-i caracteristic, cu lapidaritate şi preciziune chirurgicală: Spirit deschis, cu alonjă intelectuală, fermecător în paradox şi în lacrimă, speranţă dintîi a poeziei noastre.
Ar mai fi ceva de adăugat? Poate doar cîteva cuvinte despre opera sa (poetică și nu numai, adică aceea cuprinsă între debutul său editorial din anul 1981, cu Ieşirea din apă şi săvîrşită, cu puţin timp înaintea tragicei sale dispariţii, cu volumul Cartea ruptă) strânsă în peste 30 de volume, al cărei discurs poetic perfect articulat, profund şi coerent, pendulând între tragic şi ludic, în care poetul îşi punea întrebări şi răspundea, tot el, singurătăţii, iubirii, sensului existenţei, cuvântului şi puterii lui de a da chip şi asemănare (Traian T. Coşovei), a gravitat, dintru început, ciclic, în jurul a trei teme nodale: apa, lumina şi moartea. Operă care, tocmai din pricina acestor remarcabile însuşiri, a fost încununată cu premii de notorietate (ale Uniunii Scriitorilor, Academiei Române și Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”), fiind tradusă şi inclusă în antologii din lumea largă, numele său apărând în reputate dicționare românești și din străinătate, alături de cele ale unor importanţi poeţi și scriitori contemporani ai lumii.
Dar nu despre poet şi opera sa voiam să scriu în primul rând azi, aici, acum, ci despre ce s-a mai întâmplat în toţi aceşti ani de când prietenul nostru Nino şi-a început călătoria cea fără de sfîrşit pe apele liniştite şi strălimpezi ale Poeziei. Am vrut să văd ce urme a lăsat omul şi ce ecouri mai are opera sa în conştiința şi memoria afectivă ale celor în mijlocul cărora a trăit şi pe care i-a iubit.
Pentru că Nino era o făptură la fel de fascinantă ca şi poezia sa, o personalitate poliedrală, complexă, locuită de mai multe fiinţe (aşa cum excepţional observa bunul său prieten şi congener, poetul Traian T. Coşovei): una plină de nobleţea aristocratică cu care îşi împărţea bucuria de a fi cu prietenii, alta generoasă până la uitarea de sine, alta jonglând cu magia verbului şi o alta retrasă, întunecată, abisală, din care se lăsau auzite doar ecourile unui spirit profund, meditativ, ermetic, încifrat, greu de
desluşit.
Pentru prietenii săi, Nino a continuat, în cel mai firesc mod cu putinţă, să existe: ei au scris mai mereu despre el, i-au făcut un film, l-au evocat, s-au întâlnit pentru a-l sărbători şi rememora, aşa cum s-au priceput ei mai bine s-o facă. Adică au lăsat un semn, fiecare după propriile-i puteri, pentru ca uitarea să nu învingă: au scris cărţi, i-au (re)publicat câteva, puține, volume conținând nu multe poeme și texte inedite, i-au aşezat, cândva, un panou bio-bibliografic în locul meritat cu prisosință din galeria personalităţilor bibliotecii ploieștene „Nicolae Iorga” (astăzi ascuns vederii, rătăcit pe undeva, printr-o firidă a centenarei instituții), i-au dedicat un mic colţ muzeal temporar – alături de cel al lui Nichita Stănescu în salonul de arte vizuale „Orion” al „Palatului Culturii” –, i-au consacrat o foarte serioasă lucrare de doctorat, i-au folosit versurile pentru mai multe întâmplări teatrale şi, în sfîrşit dar nu în ultimul rând, i-au dăltuit în granit negru şi marmură albă monumentul funerar de la Cimitirul „Bellu” din Bucureşti, acolo unde-i odihneşte trupul cel pământean. Voi respecta dorinţa prietenilor săi şi nu le voi pomeni numele. Deoarece, la fel ca ei, nutresc convingerea că numele poetului este infinit mai important decât numele lor.
Pentru ceilalţi însă, reprezentînd, hélas!, marea majoritate, Nino nu mai există decît sub forma unei hotărîri** (horribile dictu et auditu!) prin care, post-mortem, i s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Ploieştiului (cui bono, Primărie dragă?) şi a unei aşa-zise „plăci comemorative”, aninată abia în toamna anului 2008, pe unul dintre pereţii insalubri ai blocului numit „7 etaje” din centrul orașului, în care a trăit o mare parte a vieții sale. (vezi foto)
O lucrare complet nereprezentativă, o încropeală jalnică din toate punctele de vedere, inclusiv artistic („operă” a sculptorului Ştefan Macovei, care, fie vorba între noi, nu e la primul rateu de acest fel; a se vedea statuia lui Nichita Stănescu sau aceea a lui Mihai Viteazul, despre care am scris și, poate, voi mai scrie cândva). Cum Nino nu există nici pentru Colegiul Naţional „Alexandru I. Cuza” din Ploieşti, pe care el îl absolvea în anii ’70, ai cărui foști și actuali profesori de limba și literatura română habar nu au despre existenţa generică a poetului. Cum el nu există nici pentru toţi activiştii culturali (unii noi însă pitici, alţii vechi, da’ reşapaţi, cu toţii la grămadă loviţi de o ignoranţă patologică, vecină cu acea cecitate nocturnă numită popular „orbul găinii”), vajnice cadre de nădejde, care de-a lungul ultimilor ani s-au ocupat atât de vârtos de viaţa culturală locală, încât au reuşit s-o pună pe butuci. Măcar să se fi făcut vreun demers pentru acordarea numelui Ion Stratan (alo, aţi auzit de el, stimaţi to’arăşi şi pretini?), unei străzi, sau unei şcoli sau măcar unei biblioteci (fie ea şi din Basarabia, unde-și avea rădăcinile-i paterne, dacă aici nu-i cu putinţă!) sau, de ce nu, măcar unui festival naţional/internațional de poezie.
S-ar putea ca, într-o bună zi, de acolo, din micul-său-colț-de-univers unde s-a mutat, Nino să mă dojenească blînd şi trist, cum îi era felul: Dă-le pace, Bătrîne Urs, nu mor caii cînd vor cîinii… Doar ştii că singura mea proprietate, cum ar fi spus și Nichita, este absenţa!
* S-a născut la 1.X.1955 în comuna Izbiceni, Olt şi a murit la 19.X. 2005 în Ploieşti.
** Nr. 190 din 27.X.2005 emisă de Consiliul Local al Municipiului Ploieşti
(Foto: Bogdan Stoicescu, Wikipedia)