Emilia Ajule
Domnul Ott era convins că nu cunoscuse bătrânețea. Doar nevastă-sa și oglinzile îndrăzneau să-l contrazică. Faptul că număra lunile și zilele pe care avea să le mai petreacă în aceeași cameră cu Bohrmann, procurorul enervant care scuipa când vorbea, nu însemna că îl ajunsese timpul din urmă. Era convins că adevărata lui viață urma să înceapă. Odată cu ieșirea la pensie.
Cu pacostea se alesese într-o zi ploioasă de iunie. Era la prezidiu, când simți o senzație de mâncărime pe obrazul drept. Duse degetele mâinii spre față și se scărpină discret. Pentru ca gestul să nu pară ostentativ, își aranjă discret și sprânceana stufoasă. Apoi trecu din nou cu buricul degetului arătător asupra zonei cu pricina. I se părea că acolo, în centrul obrazului său fin, era ceva suspect, care-l pișca. Palpă zona și încercă să ignore disconfortul, concentrându-se asupra cazului care se derula în fața lui.
Inculpata de douăzeci și șapte de ani fusese prinsă de optsprezece ori furând boxe Bose.
Copiii din ziua de azi, își zise Ott, revenind cu degetul la corpul străin care i se instalase pe față. Inculpata era plină de coșuri, fapt care stârni o anumită simpatie judecătorului. Privind concentrat fața tinerei femei, își spuse că mâncărimea de pe fața lui ar putea fi chiar o dovadă a tinereții. Chiar dacă senzația era neplăcută, orice argument care susținea ideea că era fără doar și poate tânăr, era binevenit.
De această dată, o oglindă, dușmanul său de moarte, i-ar fi fost un martor de nădejde. Bineînțeles că în sala de judecată nu exista nicio oglindă. Așa că bărbatul scoase atent mobilul din buzunarul de sub roba neagră, înclină ușor capul sub masa de lemn și văzu în cameră: o bubiță. Pe obrazul stâng avea o aluniță, pe cel drept o bubiță.
Bohrmann cerea pedeapsa maximă: un an și două luni cu executare. Ott se uita la modul precipitat în care vorbea procurorul. La importanța pe care și-o dădea prin pauzele în care își dregea glasul. Privi coșurile inculpatei și simți cum își pierde răbdarea. Ar fi fost posibil să se fi contaminat de la ea, acum o săptămână, când începuse procesul? Cu tinerețe? Ott zâmbi pe sub mustață, încântat de teoria pe care tocmai o elaborase. Se îmbolnăvise de tinerețe. Asta era cert. Ar fi acceptat însă mai cu drag zburdălnicia din stomac, dorința de aventură și ideile năstrușnice care i se înfiripau în minte, dacă n-ar fi venit la pachet cu o erupție cutanată.
Pe cât de liniștit fusese la ora unu, când intrase în încăperea cu pardoseală de lemn, pe atât de îngrijorat era acum de zgrăbunța de pe fața lui curată, bibilită, mereu îngrijită. Plimbându-și arătătorul prin barbă, făcu ceea ce nu făcuse niciodată în cei patruzeci de ani de activitate profesională: anunță întreruperea procesului fără niciun motiv.
Părăsi primul sala de judecată și dădu buzna în prima baie care-i ieși în cale. Se montă în fața chiuvetei și lăsă capul în jos. Nu, chiar nu voia să se confrunte din nou cu acea minciună: propria imagine distorsionată. Nu voia și pace. Duse însă mâna la obraz și constată că bubița era mai prezentă decât i se păruse în sala de judecată. Ridică șovăitor capul spre oglindă. Împinse cu limba bubița în afara obrazului. Poate să fi fost un firicel de praf, care i se lipise involuntar de față. Dar nu era așa. Acea denivelare care luase culoarea pielii lui rămase prinsă de față. Apăsă cu degetul pe ea, ca să-i simtă adâncimea. Părea să aibă doar capul la suprafață. Restul cocea în pielea lui. Acnee. Acnee tardivă, conchise Ott, care avea întotdeauna nevoie de o explicație logică.
Își dezinfectă mâinile și porni cu ambele arătătoare înspre intrusa de pe fața lui; chiar dacă era un semn exterior al tinereți care se lipise de el. Un singur lucru voia de la tinerețe: să nu i se manifeste pe față. Își punea restul corpului la dispoziție, mai puțin obrazul. Prin urmare, hotărî să deranjeze bubița infamă, care se dovedi totuși a fi neașteptat de încăpățânată. Părea iritată și inflamată de strânsoarea bărbatului. Așa că Ott hotărî să renunțe deocamdată. Privea nedumerit la pata de sânge în care lăsase bubița leșinată, când pe ușă intră procurorul. Acesta rămase perplex văzând judecătorul în baia comună. În lentilele ochelarilor lui Bohrmann, Ott își văzu fața alungită într-un fel cu totul anormal. Luă o bucată de hârtie igienică, o lipi de bubiță și ieși afară.
Intră în sala de judecată și pronunță, spre mirarea tuturor, sentința: șapte luni cu executare. Declară cazul închis și se retrase. Era ora trei jumate. Dezbrăcă grăbit roba, își luă geanta și fugi către casă. Simțea că trebuie să fie singur cu ea. Să o poată examina în liniște, să o întoarcă pe toate părțile departe de privirile celorlalți.
Ajuns acasă, merse la dulăpiorul cu medicamente din dormitor și scoase sticla de rivanol. Dacă tot își făcuse culcușul pe fața lui, Ott se simțea responsabil să-i ofere tinereții un obraz curat. Se așeză pe pat, cu spatele la oglindă, și tamponă bubița care nu se uscase încă de tot. Pojghița subțire care se formase pe ea se rupse și din ea începu să curgă un lichid gălbui-transparent. Când merse la bucătărie să-și încălzească mâncarea, văzu pe capacul tigăii, pata galbenă pe care i-o lăsase rivanolul pe față. Aduse sticla de spirt din baie și încercă să curețe urmele de pe piele.
Deschise televizorul și ascultă știrile. Aceeași tristețe oriunde te-ai uita; nu-l mai mira nimic, iar cazurile atât de asemănătoare, atât de previzibile, cu aceeași finalitate, îl plictiseau de moarte. Închise televizorul și fu nevoit să se confrunte din nou cu imaginea lui reflectată de suprafața televizorului cu plasmă.
Inițial, nu înțelesese prea bine motivul căruia i se datorase vizita mătușii neveste-sii. Femeia exuberantă venise cu o plasă de cartofi și o rață pe care o tăiase în aceeași zi.
— Da’ ce-ai tu acolo pe față, Otti? Ia stai să văd.
Ott o luă spre hol, dar mătușa îl urmă, învârtindu-se în jurul lui. Plasturele pe care și-l lipise pe față o împiedică însă pe femeie să vadă semnele tinereții lui.
— Pare grav, mamă, îți ia jumătate din față, lasă-mă să văd, te rog eu frumos.
Ott nu se lăsă înduplecat. Tinerețea era a lui și era o treabă care-l privea doar pe el. Chiar dacă mătușa anunță că mai rămâne trei zile pentru niște controale medicale la glandă, bărbatul reuși să-și țină ascuns secretul. Gluma se îngroșă când bubița nu mai încăpu sub plasturele pe care și-l lipea zilnic pe față. Creștea văzând cu ochii, ajunsese o mică movilă care, dacă ar fi fost puțin mai ascuțită, ar fi trecut prin stratul sintetic al leucoplastului. Se inflamase mult peste așteptările lui Ott. Cine spune că bătrânețile sunt grele n-a ajuns să se lupte încă cu tinerețile, conchise bărbatul și fu nevoit să recunoască că se simțea depășit. Se hotărî să-i facă o vizită domnului Lendle, doctorul de familie cu inelarul de la mâna stângă lipsă.
Scoase de la farmacie crema neagră cu miros de vaselină expirată și porni spre casă cu bubița descoperită; bubiță care, între timp, devenise o adevărată bubă.
Bărbatul se montă din nou în fața oglinzii din baie. Analiză tinerețea care-și făcea de cap pe fața lui. Cercul roșu spre vinețiu care i se formase în jurul capului, plin de puroi, de pe obraz. Duse ambele arătătoare spre față și atacă bubița în forță, curajos, fără nicio ezitare. Aceasta se deschise și îi împroșcă barba cu lichidul albicios din ea. Ott își schimonosi ochii de durere și o mai strânse odată. Din nou același lichid. Dar durerea nu mai fusese la fel de intensă. După al treilea atac, bubița rămase goală, sleită de puteri. Indiferent cât de iritată și inflamată fusese, Ott ieșise învingător. Răsuflă ușurat și se pregăti să-și întindă Ichtiolul pe față, moment în care mătușa dădu buzna în baie.
— Măi, voi nu știți niciunul să bateți la ușă? Ce naiba e asta? se enervă bărbatul.
Femeia își ceru scuze și se retrase, nu înainte de a vedea măcelul de pe fața lui.
— Să știi că așa ceva, netratat, ți se urcă la cap. Ți se urcă la cap, Otti! Ori înnebunești, ori mori.
N-avu nicio șansă să se sustragă explicațiilor și convingerii ei, cum că actul lui eroic de a deranja bubița îl va duce la moarte. O moarte sigură, lentă și dureroasă. Femeia se întoarse cu un petic din blană de iepure, sigură că ăsta era lucrul de care avea nevoie Ott. Febra bărbatului începuse să crească, deși luase antibioticul conform prescripției. A naibii tinerețe, cum îl storcea ea de toate puterile.
— Ți-am zis, Otti, ți-am zis cum e cu medicii ăștia. De ce nu vrei să asculți tu de mine? Sunt femeie bătrână și am văzut multe la viața mea. Am avut și eu când eram eu tânără, dar nu așa…
Dovada clară că mi-a erupt tinerețea pe față, își spuse bărbatul, știe ea, bătrâna, ce zice. Ar fi vrut să-i răspundă, dar se simțea prea slăbit pentru a mai purta orice conversație. Prea sfârșit ca să-i explice cum stătea treaba cu tinerețea care se încolăcea în jurul lui ca o pătură de bumbac.
Femeia, care își prelungi șederea în casa familiei Ott, spălă trei zile la rând aceeași piele de iepure și i-o lipi cu partea lunecoasă pe falcă, pe partea bubiței. Trei zile la rând îi învârti o fașă întreagă de tifon în jurul capului, trei zile la rând Ott văzu doar jumătate din lucrurile de prin casă, pentru că bandajul improvizat îi acoperea jumătate din ochi. Trei zile la rând Ott fu jumătate om, jumătate iepure. Chinuit de ceea ce făcuse tinerețea din el.
Era vineri seara când Ott văzu primele semne de ameliorare. Bubița bătea în retragere. Se închidea. Marginea mov-roșiatică începu să fie tot mai subțire.
După o săptămână de concediu, în care nimeni din tribunal nu știuse ce lupte purtase Ott, acesta se afla din nou la prezidiu. Mai în forță, mai cu vlagă ca niciodată. Era convins că, deși exterminase bubița, el rămăsese cu bagajul adus de ea, cu tinerețea pe care o lăsase în urmă. Se simțea un adolescent fericit. Ceea ce e o contradicție în termeni, pentru că un adolescent nu e niciodată fericit.
Procesul era același ca de fiecare dată: violență, furt și droguri. Ott zâmbea satisfăcut. Duse mâna stângă la față. Alunița era la locul ei. Duse degetul drept la celălalt obraz și îl simți curat, viu, lipsit de orice impuritate. Inspiră adânc. Chiar nu era, bubița nu era acolo unde o simțise prima dată. Își privi mâinile. O infecție cu tinerețe nu pleacă niciodată fără să lase urme. Era foarte posibil ca bubița să se fi mutat. Undeva unde s-ar fi așteptat cel mai puțin. Își verifică urechile, capul, axilele, picioarele, brațele și… nimic. Bubița chiar dispăruse. Resimți o moleșeală în tot corpul. Îi lipsea ceva. Deși fusese o pacoste. Simți răceală pe șira spinării și sudoare pe frunte.
Ott privi pierdut în sală. Își îndreptă privirea spre Bohrmann, spre mândria cu care cerea jumătate de an cu executare. Și se gândi la bubița care nu mai era. Dispăruse la fel cum venise. Se întrebă unde se duc bubițele când se duc. Exista o Mare Adunare a Bubițelor, în care se discutau toate problemele la ordinea de zi a bubițelor?
Avocatul inculpatei luă cuvântul și prezentă strădaniile clientei lui de a se redresa. Ott rămase ca de obicei rece la discursul sec și nesusținut al avocatului enervant.Se uită la Bohrmann, gândindu-se să-i facă o favoare, doar de data asta. Șase luni cu executare, așa cum ceruse. Deși ar fi mers și trei luni. Șase luni pentru amărâtul ăsta care încerca să-și consolideze poziția. Care, într-o zi, înjurând că și-a pierdut cei mai buni ani cu lucruri de rahat, va vrea să părăsească procuratura și să-i ia locul la prezidiu. Un singur act de pomană, pentru bubița pierdută.
Îi privi capul aplecat peste dosare, coatele sprijinite pe masă, gâtul strâns de cămașa încheiată până la ultimul nasture. Deasupra gâtului văzu o bășicuță cât o gămălie de ac. Se aplecă peste masa de lemn dinaintea lui și își puse ochelarii. Bohrmann ridică ochii din hârtii și îl privi și el prin ochelarii lui. Pentru un moment în sala de judecată se înfruntau patru perechi de ochi. Lui Ott nu-i venea să creadă: bubița lui. Ce făcea bubița lui pe gâtul nesuferitului ăluia de Bohrmann?
*
Pronunță sentința și merse resemnat spre casă. Ajunse în fața clădirii cu basoreliefuri. Urcă treptele, ținându-se de balustrada din fier. Ajuns la etajul unu, i se păru că aude cum se sparge vitraliul de la intrare. Privi în jos și ceea ce văzu îl nedumeri complet. Avea impresia că în urma lui se năruie scările și se surpă zidurile. Se grăbi să ajungă la etajul doi, deschise ușa de la casă și merse direct în dormitor. Se închise acolo și se așeză pe pat. O pierduse. Ce să mai împartă cu nevastă-sa, dacă pierduse tinerețea? Dădu drumul la muzică: For I know one thing/ Love comes on a wing/ For tonight I will be by your side/ But tomorrow I will fly. Nici măcar n-apucase să-și ia rămas bun de la ea.