Sebastian Radu
nchiul meu este o persoană neobișnuită, așa că și problemele cauzate de el sunt neobișnuite. Acum câteva ierni a stat la mine timp de o săptămână. Refuză în mod categoric să stea la hoteluri pentru că dacă dimineața nu îl întâmpină cineva cunoscut, nu simte că e în vacanță. De-aia nici nu a mai ieșit din țară, de la ultimul divorț. Cum a ajuns, și-a aranjat pe biroul meu uneltele de asamblat aeromodele. Mi-a oferit o pipă din lemn de nuc, cioplită chiar de el. A zis că țigările electronice nu mai țin mult și trebuie să am o pipă, în caz că tutunul revine la modă. Apoi mi-a dăruit un pulovăr uriaș din lână de yak (da, nici eu nu am știut că se împletește) și m-a pus să îl probez. A zis că arăt minunat în el și mi-a făcut o poză, „ca să mă vadă fetele”. Care fete, n-am știut. Am aflat însă, când m-am întors acasă în următoarea seară și mi-am văzut propria față privindu-mă jenată din avizierul blocului. Într-un pulovăr cât se poate de pufos. Sub poză, cuvintele „Berbec tânăr, caut oiță”. Iar sub ele, numărul meu de telefon. Am smuls-o repede și am urcat în apartament. L-am găsit ca întotdeauna, uitându-se la seriale vechi cu detectivi și chicotind. Mi-a pus un bol de cereale cu lapte în față și mi-a făcut șmecherește cu ochiul.
Două seri mai târziu m-am trezit cu vecinii pe cap. Au zis că ascult muzică prea tare în timpul zilei, când ei dorm sau au treabă. Am încercat să le explic că unchiul a fost singur, că și-a spart timpanele în tinerețe, că acum aude prost, că urăște să folosească un aparat auditiv și că preferă să dea muzica tare când face aeromodele… Degeaba. Spre deosebire de el, ei auzeau foarte bine și scandalul trebuia să înceteze. Le-am promis că voi vorbi cu el și mi-au zis „Așa să faci, berbecule!”
M-am mutat de acolo câteva luni mai târziu. Aș vrea să zic că am făcut-o pentru că am găsit o chirie mai bună, dar a fost mai mult din cauza rânjetelor zilnice de pe hol. Toți mă știau acum drept „Berbecul” și râdeau de mine. Toate babele de pe hol încercau să mă cupleze cu nepoate. Cocalarii de la casa scării scoteau sunete de miei. Iar afară, pentru că era ger, de friguros ce sunt, purtam ca un fraier tot pulovărul buclucaș din lână de yak. Poate am fost laș, dar și în copilărie, când nu eram așa apropiat de unchiul meu ca să mă pună în situații jenante, am fost tot un tip timid care nu suporta confruntările.
Prin clasa a cincea sau a șasea, profesoara de engleză ne-a învățat despre sărbătorile de peste ocean. De ziua lui Columb am desenat ceva despre descoperirea Americii, de Halloween am venit costumați, de Ziua Recunoștinței ne-a pus să aducem sandvișuri cu curcan, și tot așa. Ei bine, de Valentine’s Day, nebuna a hotărât ca fiecare băiat să creeze câte o felicitare pe care să o împartă fetelor, și viceversa. Eu am făcut câteva pe calculator, cu ajutorul fratelui meu care mi le-a și printat pe hârtie cartonată. Le-am împărțit de dimineață, înainte să vină toți colegii, ca să scap de o grijă. Fetele însă au așteptat ora de engleză.
Una din fete, Ruxandra, a pus în felicitarea mea o felicitare mai mică, diferită de restul. În ea erau scrise de mână trei strofe dintr-o melodie pop. Versurile erau simple, dar mesajul era clar: îi picasem cu tronc. Profesoarea a observat-o, mi-a luat-o din mână și a citit-o în fața clasei. Nu o s-o uit în veci pe nenorocita aia, cum recita versuri ASIA ca pe Shakespeare. Sala se zguduia de la hohotele de râs, iar glumele și poreclele începeau deja să curgă. N-au încetat tot anul. Nici când am trecut clasa nu am scăpat. Câte un coleg netrebnic își mai amintea de „idila noastră” și făcea câteva glume noi, de ajuns cât să împrospăteze memoria tuturor. Nu știu dacă au avut viață lungă glumele sau nu, pentru că în ziua reuniunii de 10 ani de la absolvire, eu am rămas acasă.
Noul meu apartament nu era mai ieftin sau mai mare, dar avea un balcon măricel și vecini cărora nu le păsa de mine. Era, cu alte cuvinte, perfect. La vreo două luni după ce m-am mutat acolo, unchiul meu a venit iar să stea pentru o săptămână. Și n-a venit singur, a venit cu un braț de discuri cu dixieland jazz și cu “Detectivul Kojak”, un terrier ridicol care nu făcea nimic decât dacă vorbeai cu el. Avea nevoie de multe încurajări ca să mănânce, să bea apă sau să ude pomii. Când era vorba de ros canapeaua, o făcea însă pro bono. Într-o seară, unchiul m-a lăsat singur cu Kojak, care se tot uita la mine cum merg pe balcon să ud florile. Nu știam ce voia, iar el nu se atingea de nimic, așa că am început să îl imit pe unchiul meu: „Kojak? Ce e? Hai, vrei apiță? Ți-e sete? Ți-e fomică? Zi, Kojak. Vrei să mergi la plimbare? Nu vrei? Vrei boabe, cârnăciori? Vrei mici? N-am mici, îți pun conservă. (“Ham! Ham!”) Hai că îți pun cu vârf.” Cățelul mi-a apreciat vorbele și s-a pus pe mâncat. Dinspre balcon însă am auzit un râs înnăbușit care nu se oprea. Uneori sacada, uneori ieșea pe nas, alteori ajungea ca un chițăit, dar nu contenea. M-am înroșit, am închis ușa, i-am aruncat o încruntătură lui Kojak, care mă privea și aștepta să îmi continui discursul.
A doua zi, când am ieșit pe balcon să îmi beau cafeaua, mi-am cunoscut și vecina de alături. Aceasta și-a cerut scuze pentru seara trecută și mi-a spus că de când a rămas însărcinată a fost foarte stresată și că încurajările mele pentru Kojak au picat la țanc. Chiar atunci a ieșit și unchiul meu pe balcon și l-a prezentat pe Kojak vecinei: „EL E DETECTIVUL KOJAK! E TERRIER! TELLIER, TE-AI PRINS?” A râs ca pentru el, a cules o pereche de șosete de la uscat și apoi s-a întors înăuntru, nu înainte de a flatula zgomotos. Mi-am auzit doar eu explicațiile despre aparatul auditiv pentru că vecina deja se cocoșa de râs.
Am rămas în relații bune cu ea în următoarele luni. Am fost chiar cel care a dus-o la spital când i s-a rupt apa. Logodnicul ei mi-a mulțumit a doua zi, iar mai târziu m-a invitat și la nuntă. Vecina a insistat să îl aduc și pe unchi, iar eu, deși am ezitat, nu am putut să refuz o femeie care tocmai făcuse un copil. Două luni mai târziu mă aflam în Biserica Italiană din centru, împreună cu unchiul meu, care se îmbrăcase într-un costum bej, o cămașă galbenă stridentă și o pălărie de paie. Ceremonia a început, iar mirele a intrat primul. Înainte să intre mireasa, a intrat o fată înaltă, cu părul lung și blond și un zâmbet strălucitor. Ruxandra. Da, acea Ruxandra. Iar Ruxandra ținea în brațe tocmai copilul vecinei. Desigur, am aflat după ceremonie că erau verișoare și am avut destule ocazii să râd stânjenit despre asta ceva mai târziu, de-a lungul anilor. Dar în acel moment nici nu am avut timp să reacționez, pentru că unchiul meu deja începuse să vorbească. Cu vocea lui răsunătoare. Într-o biserică de cărămidă și piatră. La o nuntă cu 90 de invitați. Tocmai când mireasa își făcea apariția:
— Băi, ce seamănă bebelușul cu Kojak! Uită-te la el, îl vezi? E leit cu detectivul. Nepoate, te uiți? N-am mai văzut așa ceva, e chiar Kojak!