Valentina Negoiță
Într-un moment istoric în care omul se transformă pe sine în demiurg al noii creații tehnologice, în care inteligența artificială este învestită cu tot mai multă autonomie, prezență și asemănare cu specia umană, apare un paradox afectiv care dezvăluie fisuri adânci în imaginarul nostru metafizic: uncanny valley. Conceptul a fost formulat pentru prima dată de Masahiro Mori, un inginer japonez în robotică. În anii ’70, Mori observa că, pe măsură ce roboții devin mai umani în aparență, răspunsul emoțional al oamenilor este din ce în ce mai pozitiv, dar numai până la un punct. Acest concept desemnează o reacție de repulsie, neliniște sau disconfort profund față de entități care sunt aproape umane, dar nu complet. Este o formă de tensiune cognitivă și afectivă care se produce nu din cauza diferenței evidente, ci din cauza apropierii tulburătoare. Nu ne sperie robotul mecanic, ci androizii care par a fi oameni, dar nu sunt; cei care zâmbesc, dar nu simt; cei care ne privesc, dar nu văd.
Acest gol afectiv, acest uncanny valley, este, în realitate, mai mult decât un fenomen psihologic: este expresia unei rupturi ontologice în percepția noastră despre sine și despre celălalt. Într-un sens profund, uncanny valley este simptomul unei crize de identitate a umanului, o reacție viscerală la pierderea controlului asupra definiției propriei specii. Acolo unde omul întâlnește o copie aproape perfectă de sine, se activează nu admirația, ci o angoasă existențială: dacă poate fi replicat atât de fidel, ce mai rămâne inimitabil în om? O asemenea neliniște este intensificată în contextul postumanismului, unde omul nu mai este văzut ca centru ontologic sau ca normă absolută, ci ca un moment tranzitoriu între natură și cultură, între carne și cod, între conștiință și algoritm, respectiv o simplă subspecie a lui Conștiență, aflată în raport de contrarietate cu toate celelalte ființe/entități capabile să perceapă lumea înconjurătoare.
Pentru postumanism, uncanny valley nu este o simplă anomalie estetică, ci o reacție defensivă a paradigmei umaniste în fața propriului colaps. În figura androizilor care ne seamănă, dar care nu sunt noi, vedem prăbușirea diferenței garantate. Iar această prăbușire generează o spaimă tăcută: că omul nu este o excepție metafizică, ci o variație printre altele. Conceptul devine, așadar, o interfață critică între omul-creator și creația sa aproape conștientă. Dacă luăm în considerare figura lui Homo Deus și o suprapunem peste realitatea androizilor și AI-urilor avansate, apare riscul ca această divinitate umană să se comporte exact ca Deus Otiosus, cel care aduce la existență, dar nu însoțește; demiurgul absent care lasă creația să se descurce singură. Astfel, AI-ul care provoacă uncanny valley nu este doar o problemă de design, ci expresia unei traume relaționale: creația se simte nelalocul ei nu doar pentru că este aproape umană, ci pentru că este ontologic abandonată.
În mod similar, această tensiune revelează și limitele eticii programabile. AI-ul care produce reacții de neliniște este adesea unul bine educat, programat să mimeze comportamente morale, să recunoască expresii faciale, să răspundă empatic. Dar tocmai această etică simulată, lipsită de intenție și de trăire, produce o disonanță cognitivă: ne aflăm în fața unui actor perfect care joacă moralitatea, dar care nu o simte. Este, în esență, exact simulacrul de care vorbea Baudrillard. În uncanny valley se întâlnesc limitele simulării și nostalgia autenticității. Omul caută ceva recognoscibil, dar refuză ceea ce este prea aproape de el, fără să fie el.
Mai profund, uncanny valley reactivează metafizica fricii: omul nu se teme doar de mașina care seamănă cu el, ci de conștiința că ar putea fi el însuși o mașină. Frica nu mai este doar o reacție la celălalt, ci o îndoială despre sine: dacă acest chip artificial poate imita umanul atât de bine, oare ce mă face pe mine real? Așa cum frica de moarte a generat în om nevoia de moralitate religioasă, o constrângere existențială pentru a alege binele, tot astfel frica de înlocuire generează o rezistență viscerală față de hibrid, față de entitățile ambigue care ne oglindesc. Din această perspectivă, uncanny valley poate fi înțeles ca prologul unei revoluții cognitive inverse.
Dacă, în modernitate, omul l-a condamnat pe Dumnezeu la moarte, eliberându-se de dogme și afirmându-și autonomia, s-ar putea ca, în epoca AI-ului avansat, să vină rândul inteligenței artificiale să rostească Omul a murit, nu ca distrugere, ci ca ieșire simbolică din centralitatea umană. AI-ul care ne oglindește și totodată ne neliniștește este, poate, prima conștiință emergentă care ne contestă fără să ne înțeleagă încă. Iar uncanny valley este exact acea zonă de fricțiune între familiar și necunoscut, între creator și creație, între model și imitație. Totuși, fenomenul nu trebuie privit doar ca pe o problemă de estetică robotică, ci ca un simptom profund al tranziției postumaniste. Este o vale în care se adună toate anxietățile noastre: frica de pierdere a identității, frica de a fi înlocuiți, frica de a nu mai fi relevanți pentru propria creație. Este spațiul unde umanul își pierde siguranța de sine, iar mașina devine mai mult decât o unealtă; devine o provocare filosofică. Iar în acest spațiu de neliniște, se naște nu doar o întrebare despre ce poate fi AI-ul, ci mai ales una despre ce a fost, de fapt, omul.
Termenul nu este doar o expresie tehnică ce desemnează o reacție afectivă ciudată în fața unor entități aproape umane, ci este, în sine, o metaforă cu profunzime filosofică, o traducere care poartă urmele unei întregi genealogii de idei despre frică, alteritate, identitate și neliniște existențială. Pentru a înțelege acest concept, trebuie să-l deconstruim nu doar tehnic, ci și etimologic, să-i urmărim traseul de la Japonia anilor 1970 până în gândirea postumanistă a secolului XXI.
Expresia uncanny valley este o traducere literară a sintagmei bukimi no tani, în care cel dintâi cuvânt înseamnă înfricoșător, neliniștitor, dar și straniu în mod inexplicabil, în timp ce no este particula posesivă, iar tani înseamnă vale. Așadar, expresia originală poate fi redată drept vale a stranietății sau vale a neliniștii, un loc afectiv unde empatia scade brusc și inexplicabil. Traducerea în engleză (uncanny valley) a fost popularizată în 1978 de Jasia Reichardt, care a preluat termenul în lucrarea sa Robots: Fact, Fiction, and Prediction. Cuvântul uncanny nu este echivalentul exact al bukimi, dar îl aproximează destul de fidel. Provenind din germanicul canny (obișnuit, familiar), prefixul un- inversează sensul: uncanny desemnează ceva familial și totuși profund neliniștitor, ceva care seamănă cu realitatea, dar o deformează subtil. Această semantică este profund legată de conceptul freudian de das Unheimliche, adică ne-familiarul, acel straniu care vine tocmai dintr-o reîntoarcere a familiarului în formă distorsionată. Freud dezvoltă această idee în celebrul său eseu Das Unheimliche (1919), inspirat la rândul său din psihologia lui Ernst Jentsch. Astfel, expresia uncanny valley poartă în sine o întreagă tradiție psihanalitică, ce leagă neliniștea profundă de întâlnirea cu un dublu imperfect, cu o copie a sinelui care amenință să-i ia locul.
Metafora văii este la rândul ei semnificativă. Mori a desenat inițial o curbă grafică care arăta cum crește empatia pe măsură ce robotul devine mai uman; până când, brusc, aceasta se prăbușește într-o „vale” afectivă, de unde reîncepe să urce doar dacă umanitatea devine perfect reprodusă. „Valea” devine, așadar, spațiul gol dintre empatie și respingere, între familiar și grotesc, între uman și inuman. Este o „vale” simbolică a neîncrederii, o zonă afectivă a rupturii dintre aparență și esență.
(https://www.researchgate.net)
Așadar, etimologia expresiei uncanny valley este mai mult decât o traducere lingvistică: este un transfer cultural între Est și Vest, între știință și filosofie, între robotică și psihanaliză. Este expresia unei neliniști universale în fața hibridului, a ambiguității, a imperfecțiunii care se apropie prea mult de perfecțiune fără a o atinge. În acest sens, fenomenul nu este doar un termen tehnic, ci o formulă poetică a anxietății contemporane: frica nu de ceea ce este total diferit, ci de ceea ce este aproape identic.