(fragment)
Pavel Șușară
Ea a deschis încet ușa, a intrat, și eu am cunoscut-o, ar putea fi un început promițător, dar atât de previzibil și peste măsură de solemn și de orgolios. Atunci, se poate începe așa: pe Cristina am cunoscut-o în amurg, chiar dacă soarele era la amiază și razele lui, abia strecurate prin sticla dublă a ferestrelor, vălureau pe tencuiala unor pereți de o culoare incertă. Intrând, părul ei negru-roșcat și tenul creol au adus cu sine o lume întreagă de penumbre. Un crepuscul lăptos, ca înnoptarea în plină zi din momentul eclipselor, s-a prelins atunci dinspre ușă până a acoperit, ca un abur subțire, dușumeaua, birourile și ochiurile transparente ale geamurilor. Ea s-a uitat cu nonșalanță în jur, ca și cum ar fi căutat ceva dinainte stabilit, apoi s-a așezat pe un scaun cu acea degajare exagerată pe care doar persoanele extrem de timide reușesc să o afișeze, în crizele lor cele mai adânci, atunci când prăbușirea interioară capătă notele înalte, dar și atât de amăgitoare, ale eroismului. De unde mă aflam, tolănit pe fotoliul din spatele unui birou, am privit-o lung, fără precauții, dar încercând să fac față unei dorințe irepresibile, izbucnite brusc și nemotivat. O fustă neagră cu picățele albe îi acoperă, iată, trupul, și-i cade în cute largi peste glezne, învăluindu-le. Abia ascuns în spatele hainelor, îi ghicesc un corp contradictoriu, în care fragilitatea și robustețea se îngână și se amăgesc reciproc. Gâtul lung și bustul subțire trădează un fel de adolescență încremenită, iar șoldurile și pulpele, de o vigoare ostentativă, aproape de expresia eruptivă a steatopigiei, răspândesc miresmele amețitoare ale unei feminități care pândește în tăcere momentul dezlănțuirii. Ochii mari, umbriți de niște gene imense, și nasul ascuțit și drept, alături de buzele perfect decupate, se încadrează într-un desen al feței prelung, al cărui câmp are o culoare măslinie, de un exotism inefabil. Scot din buzunar, mai mult pentru a-mi dovedi mie însumi capacitatea de a mă coordona, pachetul de Camel. Privesc în gol, adică la nimic anume. Răsfrâng capacul cartonat și scot o țigară. O aprind, apoi flutur chibritul aprins, iar el, până se stinge, descrie cercuri mici de foc prin aerul indiferent. Aroma tutunului pare acum nefiresc de puternică și de proaspătă. Arunc primele rotocoale de fum și, prin aburul lor amărui, o privesc fix și intens. Sau, mai degrabă, o contemplu. Un exemplar uluitor, poate dintr-o specie pe cale de dispariție, iată ce-mi spun, cu voce interioară, mie însumi, dar unul atât de specific pentru rasele bătrâne care ajung să creeze forme paradoxale, în aceeași măsură de o vitalitate exacerbată și de o oboseală împinsă până la limita resemnării, care trăiesc, pe muchie de cuțit, între țipătul nocturn al victoriei și suspinele stinse ale agoniei. Coapsele și șoldurile, scoase parcă din imaginrul neolitic al fecundității, par născute din spaima adâncă în fața stingerii prin uzură genetică, iar pântecul, bustul și sânii, de un rafinament delicat și sterp, par ornamente întârziate și gratuite, a căror finalitate nu este maternitatea, ci doar fixarea memoriei în spațiul fluid al ritalurilor nupțiale.
O, vino aici, fiica Sionului,
despletește-ți părul întunecat din ramurile măslinilor,
Sulamita,
sărută-mă cu sărutările gurii tale,
că de ce să umblii ca o oaie rătăcită pe la turmele însoțitorilor tăi?
Hai, vino, Sulamita, ridică-te și vino!
I-am zis eu în gând, și gura mea s-a umplut din nou cu fumul amar de țigară.
Și ea chiar s-a ridicat, și-a scuturat coama negru-roșcată, cu o mișcare smucită a capului, și a pășit încet către mine. Genele lungi îi erau aproape imobile, iar din ochi i se prelingea, risipindu-se, o insinuantă lumină vesperală. S-a oprit alături. I-am oferit un scaun.
S-a așezat. Mi-a întins mâna și mi-a spus:
− Cristina!
Degete transparente, îngrijite subtil, tegumente gălbui, proeminente, vene sinilii, tendoane. Buzele mele întâlnesc catifeaua lor rece. Am privit-o direct, cu ochii strâmți, și i-am spus numele.
– Cel din…? m-a întrebat ea și a făcut un semn discret cu capul înspre ultimul număr al revistei România literară, care zăcea deschisă pe birou.
Am înțeles întrebarea ei aluzivă ca pe o invitație la complicitate, la însușirea spontană a unui cod.
– Cel din…, i-am răspuns.
Și peste buzele ei a lunecat, imperceptibil, un surâs, schimbându-le culoarea pentru o clipă. In consecință, am întrebat-o:
− Cu ce te ocupi?
Și ea mi-a răspuns, în timp ce își umezea cu vârful limbii buza de sus, întrebându-mă:
− Acum sau în general?
− Acum știu, faci eforturi mari să nu te îndrăgostești. În general.
− În general mă ocup cu frângerea inimilor, e bine?
N-am știut dacă e bine sau nu, așa că nu am răspuns nimic. De fapt nici nu cred că ea aștepta vreun răspuns. Intrebarea nu era decât una dintre acele mici hârjoane retorice prin care nu se urmărește nimic clar, dar se ține cumva prezentul în priză. Am privit-o doar, și ea mi-a răspuns privindu-mă la rândul ei. Pe traseul privirilor s-a născut, insesizabil, un joc ambiguu, în care candoarea și senzualitatea se amestecau paradoxal, așa cum corpul ei însuși era alcătuit contradictoriu, din forme fragile, aproape asexuate, și forme intempestive, în care specia și-a revărsat întreaga sa imaginație și sete profundă de fecunditate. Jocul devenise inutil, și amândoi am simțit asta în același timp. Atunci ea l-a rupt.
– Știi, mi-a spus, aș putea să-ți arăt ceva. Să te duc în refugiul meu, acolo unde mă ascund când mi se face frică și silă de toate și când îi bag în mă-sa pe toți. Vrei?
S-a ridicat. Cutele fustei bat aerul, se înfoaie, apoi cad, resemnate, și-și regăsesc locul cald în care pulpele ei se cuibăresc. Aburul lor se împrăștie și dizlocă de pe birou o lume mișcătoare de hârtie. Mă ridic și eu. Ieșim. În spatele nostru amurgul se topește. Razele soarelui joacă pe tencuiala mată a zidurilor. Afară ninsoarea s-a oprit. Șirul de castani de pe marginea șoselei se alungește și, undeva în zare, pe linia vagă a orizontului, se îngustează și se pierde în negura spațiului. Orașul tăiat în două, aruncat în dreapta și în stânga, rămâne și el în urmă. Fulgi mari și irepresibili încep iarăși să cadă. Prin mișcarea lui ritmică, singurul meu ștergător de parbriz mătură perspectiva și azvârle hălcile inutile are orașului, tăiat metru cu metru, rece și nefolositor. Peste zgomotul monoton al motorului, glasul ei s-a înălțat:
− Știi, mi-a spus ea pe neașteptate, ești un domn fermecător. Și mi-e teamă să nu mă îndrăgostesc.
− Eu credeam că deja te-ai, am șarjat, la rândul meu.
− Atunci să nu mă îndrăgostesc și mai tare, a continuat, fiindcă mi-e frică de puterea ta de seducție. Soluția ar fi să stau cât mai departe.
− Și ca să te îndepărtezi, am supralicitat eu, nu există decât o singură soluție: să duci apropierea până la capăt.
Râde. Își umezește din nou buzele cu vârful limbii, și dinții ei strălucesc potolit, ca o piatră a lunii bine șlefuită. O privesc pieziș sau, mai bine zis, o fur cu coada ochiului. Tenul ei închis are sonorități de lut. Un chip de ceramică. Piesă de arheologie. Lumină absorbită. Porii ei nu reflectă, ci înghit lumina și o interiorizează. Îmi revine în minte ideea rasei bătrâne.
Și o întreb:
− Ești evreică?
− Nu, de ce mă întrebi, ar fi vreo problemă?
− Dimpotrivă, îi răspund, dar simt la tine rafinamentul, uzura subtilă și senzualitatea insondabilă a unei rase bătrâne. Pot să-ți zic Sulamita? Pentru că ești neagră, dar ești frumoasă cum sunt corturile Chedarului și covoarele lui Solomon… Râde din nou și mă prinde de mână. Degetele ei reci freamătă și se contractă imperceptibil.
− Poți să-mi zici cum vrei, și ochii ei se fac mici, privirile i se strâmtează, iar printre dinți cuvintele îi șuieră ușor, învăluite într-un val de aer care vine, tremurat, din adâncul plămânilor, pentru că în curând nici nu o să mai știi cum mă cheamă cu adevărat, o să uiți și propriul tău nume, dar oricum toate astea nu vor mai avea nicio importanță. Însă poți să îmi spui Sulamita, pentru că ăsta nu e un nume, e o invocație, un sâsâit de șarpe înfirbântat care își caută perechea, un fel de a presimți inutilitatea oricărei identități convenționale. Și chiar se potrivește de minune cu fulgii aștia butaforici și cu incisivii tăi lați și grei, care n-au ros niciodată ciolane, ci doar au fremătat sub aburul fierbinte al sângelui și au mușcat numai din acea carne care cedează instantaneu și devine pe loc doar o simplă senzație. Adică iluzie și atât.
Ascult. Vorbește monoton, aproape impersonal, ca și cum ar recita un text prestabilit, cu scurte apăsări pe anumite cuvinte, dar de fapt, nici nu vorbește, ci desenează numai o atmosferă și creează un câmp de sugestii. Peste fornăitul motorului, sunetele ei cad ritmat, asemenea fulgilor acestora supradimensionați și monotoni pe geamul parbrizului. Nemișcată, ea privește acum fix prin sticla aburită și, din când în când, clipește mărunt, spre a se proteja parcă de avalanșa ireală a fulgilor care se strivesc pe suprafața translucidă, după ce aleargă spre noi exact cu viteza de înaintare a mașinii. Apoi tace și, o bună bucată de vreme, nu mai scoate nici măcar un sunet, iar eu o privesc bănuitor, încerc să strpung tăcerea ei bruscă și, tocmai de aceea, nefirească, și abia acum îmi dau seama că habar nu am dacă acele vorbe întortocheate și livrești au fost doar expresia imediată a unei clipe de narcisism retoric, felul în care am trait eu însumi un puseu halucinatoriu sau, pur și simplu, un fel de mesaj misterios, o comunicare prin ricoșeu a cine știe căror gânduri ascunse. În ceea ce privește puseul halucinatoriu, nu aș fi fost la prima experiență fiindcă știu bine aceste stări de miraj senzorial, trăisem de mai multe ori situații de confuzie și de exacerbări vizuale sau auditive, iar ele se consumau oarecum la limita revelației, în realitatea unor câmpuri înzăpezite sau în singurătatea băii, sub monotonia obsesivă și pâcloasă a dușului. Suspendarea comunicării, absența unui celuilalt în care să te reflectezi sau să te regăsești, creează acele momente de superexcitabilitate, clipe în care presimți iluminarea, iar vocile și imaginile tale interioare, născute din tot felul de reacții și de porniri obscure, exilate, mai apoi, în negurile subconștientului, irump cu forța unor aluviuni și se încheagă în lanțuri sonore, în vedenii care te poartă către posibile realități paralele, în care logica diurnă dispare, sintaxa fenomenelor se schimbă, iar formele banale se exacerbează până la pierderea conturului. Vocea ei nu fusese cumva doar mirajul propriilor mele gânduri, amintirea spontană a vocilor mele reprimate? Pentru a ieși cumva din disconfortul acestui spațiu încețoșat, care se tot prelungește și începe se semene tot mai mult cu gura unui tunel, am întrebat-o:
− De fapt, ce spuneai?
− De fapt nu spuneam nimic, mă gândeam numai.
Își întoarce fața ușor, cu încetinitorul, mă privește prelung și insinuant, apoi revine la poziția inițială, iar pleoapa ei stângă, cu geana amplă și fremătătoare, de fapt singura pe care o văd, clipește sau, mai degrabă, se zbate încet.
− Atunci la ce te gândeai? o întreb.
− La voi, adică la specia asta atât de previzibilă, din care faci și tu parte. La disperarea cu care vreți voi să vă ascundeți în femeile pe care le iubiți sau doar credeți că le iubiți. Am simțit asta și la tine și mă excită enorm. Numai că eu sunt mai mult o capcană decât o ascunzătoare, știi asta?
− Mărturisesc că nu, îi răspund, dar imi place al dracului ideea. Și tu ce faci cu victimele?
− Le devor, bineînțeles, și le asimilez prin toți porii. Mă hrănesc cu inocența și cu lipsa lor de precauții. Și vezi că s-a lăsat ceața, iar după stopul asta, prima la dreapta…
− Recepționat, dar unde naiba suntem?
− Aproape de locul în care fug eu de lume, nu ți-am spus?
− Ba da, sigur că mi-ai spus.
− Păi vezi?
− Văd!