Rexpublica nr. 2 (2023)
Frigul
ca într-un muzeu al retrospectivelor sound-proof
în care nu intri,
nu te oprești,
(cine ar face-o?)
așteptările ar fi prea mari,
la fel, dezamăgirile;
acolo,
fragmente de frică încă mai fac repetiții
umbra lor prea întinsă,
prea evidentă,
mai spune povestea
clipei când totul a năvălit peste mine
real, virtual,
între zidurile camerei de la parter
când frigul
își cauta o casă a lui,
în umărul meu stâng
al lumii ce se află în mine,
și-mi săruta tălpile,
în gândurile
iernii ce sunt.
☆
Mă ridic în vântul rece de pe încheieturi
Durerea mișcării apasă mai mult decât absența
în gânduri de teamă îmi dezleg
frânghiile ce-mi strâng gâtul
în noaptea morții târzii.
Te rog,
mărunțește zgomotul de lângă tine.
Promemoria
tac și zâmbetul tău abrupt
înțepenește
vorbesc și zâmbetul tău
mi-e rană
în aproape 44 de ani de lumină târzie
nu am aflat
de ce zgomotul anticipează
ziua următoare.
Singurătatea
în fiecare zi
vorbește la persoana întâi
macină albul oaselor
într-o tăcere închisă în sticla cu vârf de pană.
Nu mai am nici o dorință, nici o voce nu-mi mai mângâie auzul. Nu-mi pasă.
Simt. Nu simt. Eu simt! Dar ce mai contează?
Trupul-monument va îmbătrâni,
Timpul va rămâne așa cum a fost întotdeauna,
dar dragostea?
Nu o voi putea stinge.
Îmi va supraviețui, mă va devora, mă va anihila.
Platani, stejari din întuneric cheamă
păduri incerte, lacrimi otrăvite,
dinți și comori.
Abandon. Abandonul abandonului
tu ești cel care transmite din spațiu
încurcături furtunoase, noduri dureroase, frânghii de timp
un trecut contemporan,
prezent nerezolvat.
Nu te-am ales în umbră
nici din vântul de ieri
nu te-am îmbrățișat și nu te voi îmbrățișa.
îmi voi lua doar adio de la inimă.
(ca în povestea nemiloasă și banală),
căci de o sută de ani tot îți scriu
despre nuditățile sufletului.