Alin Aurelian Vasilie
*Foto: www.comunismulinromania.ro
Paul Georgescu spunea despre Marin Preda că ,,lui, lumea îi apărea plină de semne ciudate, foarte semnificativă, dar greu de descifrat’’[1]. Aceste ,,semne” despre care vorbea Paul Georgescu sunt răspândite peste tot şi în opera lui Marin Preda şi, tot ele, ne oferă, de asemenea, şi cheia sau modul prin care cititorul trebuie să pătrundă în adâncimea creaţiei scriitorului. Cărţile lui Marin Preda sunt străbătute de un curent subteran, în care semnele, simbolurile şi asocierile se îmbină într-un tot unitar din care se poate afirma că rezultă o adevărată filosofie a vieţii.
Spunem o adevărată filosofie a vieţii pentru că, aşa cum vom vedea, pentru Preda importantă e viaţa, sensul vieţii şi al omului, cunoaşterea şi doar într-o măsură mult mai redusă, aproape nesemnificativă, problematica morţii. Acest lucru, Marin Preda, ţine să-l sublinieze încă de la începutul romanului său Cel mai iubit dintre pământeni: ,,Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător”. Cu o singură frază, Preda, reuşeşte să rezolve o problemă care pe unii filosofi i-a obsedat o viaţă întreagă. Dar de ce în natură moartea e un fenomen simplu, iar pentru om nu? Poate că moartea devine înspăimântătoare pentru om tocmai din cauza îndepărtării acestuia de natură, şi când spunem asta nu ne referim la natură numai în sens general, ci şi în sens particular, adică la natura omului, la ceea ce e simplu şi firesc în el. În acelaşi mod se poate gândi şi referitor la viaţă care de la natură e simplă, numai că oamenii şi-o complică singuri după cum spunea şi Confucius.
Şi totuşi, ne putem întreba: ce înseamnă, atunci, moartea la Marin Preda? Pentru a răspunde la această întrebare va trebui să luăm ultima frază din Cel mai iubit dintre pământeni, cea mai importantă de altfel şi cea care ne oferă şi cheia înţelegerii romanului, şi să o legăm de prima frază. Romanul se încheie cu fraza următoare: ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Asociind prima frază a romanului cu ultima vom descoperi că acolo unde dragoste nu e, e moartea, adevărata moarte, nu cea care în natură e un fenomen simplu. Pentru Marin Preda adevărata moarte a omului constă în lipsa iubirii.
Influenţa lui Dostoievski asupra lui Marin Preda este destul de evidentă în Cel mai iubit dintre pământeni. Petrini, la fel ca eroii lui Dostoievski, caută un rost vieţii şi lumii lui înafara lui Dumnezeu, în afara transcendenţei cu care este în conflict, ceea ce-i deschide calea tragicului. Numai că, în cazul lui Petrini, nu se poate vorbi despre un personaj tragic până la capăt. Petrini se salvează, primeşte izbăvirea, iar acest lucru se confirmă tocmai prin acea ultimă frază a romanului. Petrini este un personaj cu accente tragice, dar nu este un personaj tragic. Vorbele lui Petrini din finalul romanului nu sunt ale unui condamnat, nu sunt vorbele unui Sisif, ci se poate vedea clar tonul şi vocea celui ajuns la o stare de detaşare, de spiritualitate. Un Sisif izbăvit pare a fi Petrini. El, de altfel, recunoaşte că nu şi-ar fi putut evita destinul pentru că ,,astfel m-aş fi chinuit îndelung, fără să obţin, spiritualmente, eliberarea totală a conştiinţei mele de ceea ce am trăit”.
În cazul lui Petrini nu putem vorbi despre un personaj tragic în adevăratul sens al cuvântului pentru că el primeşte pentru tot ce-a pătimit o răsplată: atingerea spiritualităţii, aşa cum remarca şi George Steiner în cartea sa Moartea Tragediei: ,,Acolo unde există compensaţie există dreptate, nu tragedie”[1].
Ultima frază din roman este a unui om ce a ajuns la spiritualitate, este o revelaţie ce nu se poate obţine decât pe două căi pe care Petrini le şi sugerează de altfel pe tot parcursul romanului. Prima cale pe care Petrini încearcă în zadar să o parcurgă este cea a dragostei, iar a doua, cea pe care o trăieşte şi prin care ajunge la eliberare este suferinţa. Şi iubirea şi suferinţa duc la izbăvire, numai că o cale este uşoară şi dreaptă, iar cealaltă grea şi întortocheată.
Spuneam mai sus că ultimele cuvinte ale lui Petrini din finalul romanului pot fi privite ca o revelaţie şi ar trebui să ne oprim puţin la acest aspect. Petrini, încă din copilărie, se îndepărtează de Dumnezeu şi nu se reapropie de acesta decât la finalul romanului prin acea ultimă frază ce-l readuce la legea Noului Testament, care-i legea iubirii. Totuşi, problema aceasta dintre om şi Dumnezeu nu e singulară în opera lui Preda. Moromete, spre exemplu, este de asemenea în conflict cu Dumnezeu, numai că acesta nu ajunge să primească în final izbăvirea.
Moromete nici nu a pătimit destul şi nici nu a iubit destul pentru a ajunge la spiritualitate. În finalul romanului Moromeţii, Catrina îi povesteşte lui Niculae că l-a visat pe Moromete şi că în vis l-a întrebat ce face cu Dumnezeu, întrebare la care Moromete, care tot romanul a avut câte o replică pentru toţi şi pentru toate, tace. Această tăcere este semnificativă, ea ne arată un Moromete vinovat, un Sisif condamnat.
Moromete, faţă de Petrini, este într-o mai mare măsură un personaj tragic. Tragicul rezultă în cazul lui Moromete din felul în care el, neştiutor, crezând că timpul mai avea răbdare cu el şi cu ceilalţi oameni, nu presimte fatalitatea ce se coace chiar sub ochii lui şi care îl loveşte atât de năprasnic. Această candoare a lui Moromete în faţa timpului şi a timpurilor nu face din el un visător damnat în genul personajelor romantice, ci totul culminează într-o viziune tragică a existenţei în care Moromete prin el însuşi încheie o epocă şi începe o alta. Strigătul său către cei trei fii: ,,Întoarceţi-vă acasă!” nu este doar strigătul unui părinte ce-şi cheamă fiii risipiţi prin lume, ci este chiar îndemnul revenirii omului la rădăcinile sale, la tradiţiile şi viaţa simplă pe care satul patriarhal, întruchipat de Moromete, încerca zadarnic să le readucă în conştiinţa omului iluzionat de sclipiciul şi grandoarea marelui oraş, aşa cum înțeleg lucrurile cei trei fii ai protagonistului. De asemenea, în cazul lui Moromete, nu putem vorbi despre niciun fel de compensaţie pentru tot ce-a pătimit, din contră, dacă e să ne gândim la sfârşitul vieţii sale când e purtat cu o roabă prin sat sau la familia ce nu mai reuşeşte nicicând să şi-o reîntregească, putem vedea un Moromete zdrobit.
Dar de ce spunem totuşi că sunt o revelaţie acele cuvinte din finalul romanului pentru Petrini? Ar fi putut el să-şi de-a singur seama de adevăratul sens al iubirii, ar fi ştiut el ce-i viaţa, ce-i moartea, ce-i dragostea altfel? Ştie Petrini, de-a lungul romanului, ce-i iubirea? Probabil că nu şi cel mai bine se poate vedea acest lucru în celebra întrebare adresată de Suzy lui Petrini, care dă şi numele romanului: ,,Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?’’. La această întrebare, Petrini rămâne uimit, şocat. Cum să fie el cel mai iubit dintre pământeni, după cât a pătimit? Trebuie să fie vreo ironie la mijloc. De altfel, aşa a şi fost interpretată de o parte a criticii această întrebare şi titlul romanului, ca o ironie. Dar e oare aşa? E greu de crezut că această întrebare e, într-adevăr, o ironie pentru că, uitându-ne câteva rânduri mai jos în roman, Suzy îi explică lui Petrini de ce e el cel mai iubit dintre pământeni: ,,Şi cine zici că e cel mai iubit dintre pământeni? Tu. De cine? Cum de cine! De mine, de fetiţa ta… N-ajunge?” Suzy îi spune lui Petrini că e iubit de ea şi de fetiţa lui, adică de cele mai importante persoane din viaţa lui. Să fii cel mai iubit dintre pământeni nu înseamnă să fii vreun Don Juan, ci să fii iubit de cei pe care îi iubeşti. Petrini era iubit de cei pe care îi iubea, era cel mai iubit dintre pământeni şi el nici măcar nu îşi dădea seama de acest lucru.
De altfel, dacă privim cu atenţie relaţiile lui Petrini, vom descoperi că acesta îşi schimbă de fiecare dată modul în care se raportează la iubita lui. Pentru a da un exemplu în acest sens, putem să ne aducem aminte reacţia violentă pe care o are Petrini faţă de Matilda în seara în care aceasta i-a răsfoit caietele: ,,Sării în picioare şi, fulgerător, sub arcul loviturii pe care i-o dădui, ea căzu pe covor cu o expresie de uluire totală şi cu privirea licărind de o spaimă intensă, fără nume.” În schimb, faţă de Suzy, care de asemenea îi răsfoieşte caietele, are o atitudine total opusă, de-a dreptul docilă: ,,Revenii în odaie şi o găsii pe Suzy la biroul meu. Îmi umbla prin sertare. Cu un instinct sigur dăduse peste cele două lucrări ale mele, dactilografiate, şi le pusese alături, ţinea cotul pe ele. Acum îmi răsfoia caietele. Ce faci tu aici? o întrebai. Îmi răspunse cu degetele: fac ce-mi place. Sunt lucrări de specialitate, continuai vârând telefonul în priză, Ai de felicitat pe cineva?”.
Exemplul de mai sus nu este unul izolat. El face parte dintr-o teorie mai largă a lui Marin Preda referitoare la modul cum timpul şi anumite depresiuni sufleteşti schimbă, în aparenţă, firea omului. Această teorie este cel mai bine ilustrată în Moromeţii, unde Preda leagă primul volum de cel de-al doilea, tocmai prin această teorie. Primul volum se încheie cu celebra afirmaţie: ,,Timpul nu mai avea răbdare”. Al doilea volum începe printr-o interogaţie retorică: ,,În bine sau în rău, se schimbase Moromete?” Dacă legăm cele două propoziţii şi ne gândim la deznodământul primului volum, în care Moromete este atât de lovit, vom vedea că toate aceste lucruri ne trimit cu gândul tocmai la această teorie a timpului ce roade în om.
Cu toate acestea, aşa cum am afirmat mai sus, această schimbare ce se produce în firea umană este una ce se petrece doar la suprafaţă, doar în aparenţă şi nu în interiorul personajelor, în conştiinţa lor. Ea continuă să rămână unitară şi neschimbată. Dacă luăm cazul lui Moromete vom vedea, aşa cum bine sugerează şi Nicolae Manolescu în Arca lui Noe că ,,şi când, la începutul volumului al doilea, face stăruitor negoţ, strânge bani în chimir şi descoperă vorba beneficiu, scopul lui secret constă în a avea cu ce să-şi atragă fiii fugari înapoi la matcă. Iluzia, odată spulberată, Moromete redevine indiferent faţă de comerţ. [ … ] Dacă noua viaţă a satului e dominată de afaceri, Moromete rămâne un nostalgic apărător al ordinii vechi’’[2]. Chiar dacă, aparent, Moromete se schimbă, în interior, în felul de a vedea viaţa, în conştiinţa sa, el rămâne acelaşi partizan al lumii arhaice, rămâne acelaşi om.
În Cel mai iubit dintre pământeni regăsim aceeaşi concepţie îmbrăcată în diverse forme. Spre exemplu, într-o formă sentimentală ea i se dezvăluie lui Petrini în momentul în care descoperă că iubita ,,deşi aceeaşi’’ nu-l mai iubeşte: ,,E bine între noi doi, dar împreună cu alţii privirea ei nu-ţi mai aparţine, surâsul ei nu-i mai înfloreşte pe chip când o priveşti, râde pe neaşteptate de ceea ce spune altul şi eşti stupefiat să descoperi că deşi aceeaşi nu-ţi mai aparţine, aici e drama, e aceeaşi”. Ceva mai departe în roman această gândire se cristalizează şi se generalizează, îmbrăcând forma conştiinţei, adică esenţa cea mai intimă a fiinţei umane şi a universului: ,,Conştiinţa pură este acum considerată ca ultimă esenţă a universului, chiar şi a universului fizic. Suntem în univers aceiaşi şi de totdeauna şi vom fi pentru totdeauna, fiindcă universul nu e orb… totul e perisabil, afară de această gândire”.
Spre deosebire de tragedie, unde fatalitatea este mai mereu determinată de cauze exterioare eroului, la Marin Preda conştiinţa tragică este o consecinţă izvorâtă din adâncul personajelor, din alegerile pe care acestea le fac încă de la început. Încă din copilărie, personajele cheie ale lui Marin Preda sunt puse în faţa unei alegeri de ordin spiritual şi moral, alegere întruchipată de cei doi părinţi. Fie că vorbim despre Moromeţii sau despre Cel mai iubit dintre pământeni, părinţii din cele două romane sunt firi şi spiritualităţi diferite. E de remarcat, totuşi, că in ambele romane, mama e cea apropiată de divinitate şi încearcă să-i insufle copilului dragostea pentru Dumnezeu, în timp ce acesta, în ambele romane, o refuză. Nici calea mamei şi nici calea tatălui nu este urmată nici de Petrini şi nici de Niculae, ba mai mult, atât într-un roman cât şi în celălalt, copilul intră în conflict cu părintele său. Prin această revoltă împotriva părinţilor, prin acest drum pe care Petrini şi Niculae vor să şi-l făurească singuri şi să se rupă de cel al părinţilor, încă de la o vârstă fragedă, în conştiinţa lor se naşte acel sentiment de vină ancestrală, originară, a omului căzut. Este aceeaşi neascultare a omului faţă de părinţi şi aceeaşi alegere a mărului în forma propriului drum.
Această ruptură de rădăcini, de părinţi şi de Dumnezeu, dezvoltă în conştiinţa personajelor lui Preda un adevărat cult al propriei persoane, îmbrăcat în forma unui orgoliu fără margini, şi în acest sens, cel mai ilustrativ personaj este Petrini. De ce relaţiile şi, mai ales, căsnicia sa eşuează? Poate pentru că în toate relaţiile sale a intervenit un moment în care orgoliul său a devenit mai puternic decât sentimentele sale? Petrini nu renunţă niciodată la el însuşi de dragul femeii pe care pretinde că o iubeşte. El este mereu centrul lumii şi toată lumea se învârte în jurul său, iar când acest lucru nu se mai întâmplă se produce un şoc în conştiinţa lui, urmat de o introspecţie în care Petrini încearcă într-o manieră raţională să găsească răspunsuri la nişte întrebări cât se poate de simple, dar pentru care nu se găsesc niciodată răspunsuri edificatoare. Greşeala lui Petrini este că el se supune minţii şi nu inimii, or tocmai aici e problema, că inima deschide mintea şi nu invers.
La polul opus o avem pe Matilda, care deşi este la fel de orgolioasă ca Petrini, ea nu îşi supune inima minţii şi astfel reuşeşte să îşi păstreze luciditatea şi superioritatea în dragoste faţă de Petrini: ,,e perfidia inteligenţei, de a-şi atribui un merit, zise ea cu o extremă încântare. Şi oamenii nu-şi dau seama că inteligenţa, gândirea lor conştientă, e mereu în goană să construiască, din pricina fricii lor de viaţă, tot felul de sisteme filosofice, religii, ostreţe de apărare… Aceste ostreţe te împiedică să vezi cerul, zarea îndepărtată, acolo unde sufletul se poate pierde în armonie cu tot ce există… norii de pe cer, apele, pădurile, păsările cerului, oamenii… sufletul oamenilor aşa cum sunt ei cu adevărat, nu speriaţi, ispitiţi de iluzia pe care le-o oferă inteligenţa…”.
Din ceea ce spune Matilda se pot vedea clar cele două concepţii de viaţă, care în realitate sunt şi singurele pe care omul e capabil să le urmeze: cea a fricii, unde inteligenţa, construindu-şi tot felul de ,,ostreţe”, primează, şi acesta este cazul lui Petrini, şi cea a iubirii, a contopirii cu acel tot universal, ilustrat în bună măsură de Matilda. Ea pare să ne atragă atenţia asupra faptului că oamenii se uită prea mult la pământ şi prea puţin la cer şi uită că viaţa e între cele două, viaţa e între cer şi pământ.
Dacă în volumul al doilea din Moromeţii avem o critică severă adusă comunismului prin vocea lui Moromete, în primul volum putem constata, prin vocea şi acţiunile aceluiaşi personaj, o critică severă adusă capitalismului şi societăţii de tip capitalist. Statul este resimţit de către Moromete ca o entitate asupritoare, iar societatea de tip capitalist, ca un virus, ca o boală contagioasă ce i-a îmbolnăvit copiii şi i-a întors împotriva sa: ,,Băieţii mei, Scămosule, sunt bolnavi (…) S-au luat după lume, nu s-au luat după mine!”.
Statul, comerţul, banca şi taxele specifice societăţii de tip capitalist sunt înfierate de Moromete, pentru că îl îndepărtează pe om de sine însuşi şi îi ia liniştea sufletească, fără de care nu ar putea să mai trăiască: ,,Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit ?”. Societatea de tip capitalist este asemănată unei închisori, în care omul are impresia libertăţii, când, de fapt, înstrăinat de sine însuşi, orbecăie prin întunericul propriului suflet: ,,Cerul era larg şi lumea fără margini, dar viaţa omului se învârtea înăuntrul unei curţi ca într-o închisoare. Adânc şi luminos era cerul, dar aici jos era o casă împrejmuită cu gard şi sufletul omului se chinuia aici, întunecat şi orb”.
Dacă Moromete nu se înstrăinează de el însuşi şi rămâne acelaşi pe tot parcursul romanului, el se înstrăinează, în schimb, de Dumnezeu, ajungând singur, fară nici un sprijin şi lăsat pradă propriilor păcate ce-i devin închisoare. Felul în care moare Moromete, fără nici unul dintre băieţii săi la căpătâi, este foarte grăitor în acest sens, la fel cum sunt şi cuvintele pe care Catrina i le adresează lui Moromete într-o noapte: ,,Când omul uită de Dumnezeu, uită şi Dumnezeu de el şi îl lasă singur în faţa păcatelor”.
În volumul al doilea, critica lui Moromete, mult mai înverşunată de acestă dată, se îndreaptă împotriva ideologiei comuniste, văzută ca o adevărată catastrofă pentru om şi societate. Această nouă ideologie ce se vrea a fi o nouă religie fără Dumnezeu, arborează steaguri umanitare, dar în spatele lor, aşa cum bine remarcă şi Moromete, se ascunde nedreptatea şi sclavia, iar ceea ce-ţi aparţine de drept îţi este luat: ,,De la bogat ia tot, iar săracului nu-i dă nimic! Fiindcă noi mergem acum să secerăm, dar nu mai e rodul muncii noastre al nostru şi nici să zici că ni-l ia şi îl dă ăluia ce n-are”.
Sentimentul tragic în faţa istoriei reiese tocmai din această înşelăciune, din această nedreptate ce poartă totuşi stigmatul umanismului. De altfel dacă e să ne uităm în istorie, toate marile grozăvii s-au produs scoţându-se în faţă mari idealuri umaniste. În spatele aşa-zisului umanism stau munţi întregi de stârvuri. Niculae, înainte de ,,a-şi găsi eul”, citeşte tot o carte despre umanism: ,,Umanism în gândirea secolului…”. Oamenii, uitând de dragoste şi de Dumnezeu, şi-au făurit diverse surogate pentru a le înlocui şi le-au numit pe rând: umanism, iluminism, capitalism, comunism, globalism sau ,,canibalism”, dacă e să ne gândim la ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Moromete are perfectă dreptate când afirmă că omul ştia foarte bine rostul său dintru începuturi şi că, ceea ce se întâmplă în istorie, nu e altceva decât o continuă încercare de a-l abate de la drumul său drept: ,,Crezi că omenirea asta, de când e ea pe pământ, n-a ştiut să trăiască şi venirăţi voi s-o învăţaţi?”.
Acest timp tragic este marcat, de asemenea, prin diverse semne şi simboluri prevestitoare împrăştiate peste tot de-a lungul romanului. Spre exemplu, liniştea adâncă şi tăcerea sunt curmate de ţipăt sau zgomot, simbolizând o imixtiune a dezordinii, a timpului tragic în pacea şi armonia seculară: ,,Fiecare rămase la locul lui în tăcere. În tăcerea aceea se auzi deodată din depărtare un om care mergea pe drum şi cânta. Afară toate zgomotele se topiră numaidecât şi peste sat se lăsă deodată o linişte mare. Cântecul flăcăului acoperea întinderea şi adâncimea nopţii (…) Zorile se albeau şi undeva un cocoş cântă prelung şi insistent, înspăimântând liniştea satului (…) Satul părea acum lipsit şi de spaţiu, nu numai de timp, cu elementele plutind peste el, într-o pulbere albicioasă care nu se mai ştia ce e, nu mai fusese văzută niciodată. O cioară fâlfâi pe deasupra grădinii numai cu zgomotul şi se pierdu deasupra caselor, urmată curând de o puzderie ale căror ţipete o opriră pe mamă cu furca în aer, ca la un semn ştiut numai de ea, descoperit în aceste croncănituri care umpluseră cerul’’.
Un alt exemplu în acest sens e cronotopul. Cele mai importante scene din roman se petrec într-un timp crepuscular, la limita dintre două lumi încleştate într-o luptă între lumină şi întuneric, între bine şi rău. Cina Moromeţilor de la începutul romanului începe când afară ,,se înserase bine’’, adică exact acel punct în urma căruia mai avem ceva lumină, iar imediat după el se instalează întunericul. Celebra scenă a tăierii salcâmului se petrece tot la limita dintre dimineaţă şi noapte: ,,Pe cer, luna răsărise după ploaie şi fiindcă nici dimineaţă nu era şi nici noapte nu era, semăna cu un soare mort, ciuntit şi rece’’. De asemenea, scena bătăii pe care Moromete le-o dă celor doi fii, Catrinei şi Tiţei, se petrece tot într-un timp crepuscular pentru că Moromete îşi trezea copiii ,,cu noaptea în cap’’. Fuga celor doi fii, Nilă şi Paraschiv, se petrece tot seara, care prin excelenţă este un timp între zi şi noapte.
Şi în Cel mai iubit dintre pământeni problema timpului tragic se plasează tot în sfera comunismului unde ni se relevă într-un mod mult mai direct şi brutal atrocităţile la care oamenii erau supuşi. Omul devine un fel de unealtă, nu în mâna zeilor, ca în vechea tragedie greacă, ci în mâna unor torţionari, dezumanizaţi, ce încearcă prin orice mijloace să te zdrobească atât fizic cât şi psihic. Sentimentul tragic de nedreptate, de a fi un intrus într-o lume ostilă, este atât de coroziv încât noţiunile de vinovat şi nevinovat îşi pierd sensul, iar oamenii sunt dinainte condamnaţi şi destinul lor hotărât fără nici o posibilitate de împotrivire. Singura opţiune pentru om în aceste condiţii e supravieţuirea: ,,Acuzatul are dreptul la apărare, sau e condamnat dinainte? Ce apărare, urlă el scos din sărite, şi mă înjură de mamă şi mâna i se crispă pe tampon (…) Ce făceau totuşi cu un nevinovat? Nu-l iertau nici pe acesta, nu-l declarau nevinovat şi să-i dea drumul, dar sentinţa era mai blândă, cum a fost cazul meu’’.
Nemiloşii zei din vechea tragedie greacă poartă chipuri umane în Cel mai iubit dintre pământeni şi nu mai locuiesc în Olimp, ci s-au mutat în tot felul de beciuri întunecoase. De altfel, aceştia reprezintă şi modul prin care Ion Micu înţelegea puterea: ,,Sensul deplin al puterii e să dispui de soarta altora’’, dar nu şi al lui Petrini, pentru care puterea adevărată e de sorginte divină: ,,Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci, şi acela să nu ştie. Puterea e de origine divină, poporul naiv crede că Dumnezeu se mânie, că pedepseşte. Nicidecum! Ăsta e Dumnezeul evreilor, mânios şi cumplit, care trece prin foc şi sabie cetăţile şi nu cruţă nici copiii. Al nostru îşi lasă fiul să fie răstignit’’.
Şi totuşi, există vreun remediu pentru acest tragic existenţial? Răspunsul la această întrebare şi o posibilă soluţie la rezolvarea ei ne parvin tot de la Petrini, care afirmă că: ,,A şti să râzi în clipele tragice înseamnă a stăpâni tragicul’’, iar a stăpâni tragicul poate deveni un lucru foarte folositor pentru om în sensul în care prin intermediul lui se poate ajunge la catharsis. În Moromeţii, catharsisul este prezent în celebra scenă din Poiana lui Iocan, unde cei adunaţi acolo reproduc într-o formă teatrală adunările parlamentare. Imitându-i în acest fel al lor propriu şi propriu lumii lor arhaice pe parlamentari, Moromete şi ceilalţi prezenţi la aceste întâlniri se purifică de propriile lor supărări şi neajunsuri sau de nenorocirile ce se ivesc. Un bun exemplu în acest sens este Ţugurlan care începe să se schimbe în urma participării sale la aceste adunări.
O astfel de scenă precum cea din Poiana lui Iocan avem şi în Cel mai iubit dintre pământeni, numai că aici nu putem vorbi de catharsis, ci de o cu totul şi cu totul altfel de ,,purificare’’. Scena în sine, deşi aparent amuzantă, e de-a dreptul tragică, de un umor negru, iar imitaţia aici poartă, mai degrabă, accentele unei ironii împinse până la grotesc. Adunarea deţinuţilor, printre care şi Petrini, cu scopul de a fi ,,reeducaţi”, este de un comic caragialesc, care te invită să râzi în primul moment, dar dacă te gândeşti încă o clipă îţi dai seama că lucrurile sunt mai degrabă de plâns decât de râs: ,,Astfel a apărut cosorul zis al lui Moceanu, fiindcă aşa îl chema pe inventator. El e compus din două părţi, partea lemnoasă (şi ne-o arată) şi partea fieroasă! Deci, să recapitulăm pe scurt. Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu. El se compune… din două părţi, se auziră deodată vocile ascultătorilor. Partea lemn… oasă, se ridicară vocile noastre. Domnilor, exclamă individul (şi îşi propti bărbia în piept de satisfacţie ), e o adevărată plăcere să ai de-a face cu intelectuali’’.
Ca o concluzie a celor mentţionate mai sus, remarcăm faptul că atât în Moromeţii cât şi în Cel mai iubit dintre pământeni, personajele lui Marin Preda sunt angrenate atât într-o luptă exterioară, cu mediul, cu societatea, dar şi într-o luptă interioară, a coştiinţei văduvite de principiul transcendent ce încercă zadarnic să găsească, pe cale raţională, un sens vieţii şi lumii, intrând, astfel, în orizontul tragicului. Fie izbăvite sau condamnate, personajele lui Preda sunt nişte luptători ce-şi beau paharul până la fund de fiecare dată şi ne transmit astfel un mesaj demn de luat în seamă, şi anume faptul că un om care a încetat să mai lupte, e un om care a încetat să mai conteze.
[1] George Steiner, Moartea tragediei, Humanitas, Bucureşti, 2008, pag.18
[2] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2002, pag.285
[3] Nicolae
Manolescu, Arca lui Noe, Editura
100+1 Gramar, Bucureşti, 2002, pag.285