REXPUBLICA

Harun Mazlam

Blocul în care am copilărit a fost construit pentru angajați pe la începutul anilor ’80 de către întreprinderea la care lucra tata. Mă rog, pentru o parte dintre ei, pentru șefi și sefuți și alții de pe la tot felul de comitete și comiții din întreprindere, dar și pentru un pui de securist că deh.

Întotdeauna mi-a plăcut adunătura de oameni comasată în cele două scări ale blocului. Moldoveni, ardeleni, olteni, bucureșteni și, perla coroanei, o familie de albanezo-tătari. Ușile apartamentelor erau mai tot timpul neîncuiate, căci, noi, copiii, mișunam mai ceva că furnicile de dimineața până seara, nefiind exclus să te trezești pe masa din bucătărie cu vreo farfurie cu ceva mai ales de mâncare. Și ne dădeam seama de la cine e după modelul farfuriei.
Iar petrecerile erau cele mai așteptate de către noi, furnicile. O dată, pentru că erau prăjituri, doi la mana puteam sta până târziu și trei, cel mai important pentru mine, pentru că după câteva pahare se dezlegau limbile și auzeam bancuri „fără perdea”. Și acum îmi aduc aminte bancul acela cu doi telegrafiști în deșert, în care care unul era înțepat în partea rușioasă de un scorpion… Mi-a luat ceva timp să mă prind de ce râdeau cu atâta poftă.
La una dintre aceste adunături, Nicușor, vecinul de la trei, Olteanu’, a găsit de cuviință să îmi spună două poezii pe care cred că le-am reținut din prima căci lucrurile „bune” le ții minte primele.
Vine vreme, trece vreme și tovarășa educatoare de la cămin ne întreabă ce poezii am mai învățat pe acasă. Eu, fiind la grupa mica, a se nota din capu’ locului ca aveam vreo trei sau patru ani, ridic mâna cu două degete în aer, mai să cad de pe scaunul mic de la masa mică unde stăteam, disperat să fiu lăsat să îmi spun poezia. Și visul mi-a devenit realitate: „Spune Harun, ce poezie ai învățat acasă?”
Eu, îmbrăcat cu un șorțuleț bleu, cu numele cusut la piept cu ață roșie de mama, plin de avânt, trag aer adânc, duc mâinile la spate și încep:
„Tovarășa educatoare,
Ești frumoasă că o roză,
Îndoită că o cobză,
Galbenă că o lămâie
Și la cwr plină de râie!”
În liniștea din sala de cursuri se aude glasul tovarășei: „Stai jos, Harun!”.
Hmmm, nu întelegeam, toți ceilalți au fost aplaudați, eu nu. Ciudat. Dar a avut și rimă!
Acum, că să ne înțelegem, nu pretind că nu am știut ce am scos pe gură, dar mă ajuta și fața să fac pe ingenuul.
Bate gongu’ ora cinci după masă și vine mama să mă ia acasă. E trasă regulamentar pe dreapta și i se aduce la cunoștință că poezia spusă de către subsemnatul nu a fost apreciată la justa ei valoare.
Nu are rost să vă mai spun că aproape am zburat către ușa de la ieșire a stabilimentului de formare a viitorilor pionieri, cu mâna mamei lipită de urechea mea stangă, cu înjurături în tătară care i se rostogoleau precum mărgăritarele din gură, dar și pe o voce demonică.
Pentru a spăla rușinea de nedescris, a dat sfoară-n țară și a tocmit o tanti să îi facă o tavă cu baclavale, pe care a dus-o tovarășei educatoare, cu capu’-ntre umeri și bărbia-n pămant.