Camelia Iuliana Radu
Urăsc mileurile. Adună praful sub ele. Când le ridici de pe mobile, rămâne la vedere modelul lor decupat în pulberea fină, albicioasă, strecurată dedesubt. Oricât de ciudat ți s-ar părea, praful mă face să mă simt în pericol. Într-un an, am făcut curățenie generală în casă, pentru că trebuia înlocuită instalația electrică veche de pe vremea când cablurile erau din aluminiu învelit în cârpe lipite cu smoală, iar prizele luau foc. Când am scos una arsă din perete, am simțit praful și mirosul vechi, miros de mort. Muncitorii au dat jos gletul și tencuiala friabilă care se sfărâma la cea mai mică lovitură de șpaclu în peretele nisipos. Atunci mi-a apărut herpes la gură și în nas, simțeam coșuri dureroase cum vor să iasă prin piele, iar pe limbă, câteva papile gustative se umflaseră. Mă gândeam că poate am cancer și voi muri.
Tot așa am pățit când eram elevă de liceu. Ne-au dus la muncă patriotică vara, la adunat măciulii uscate de ceapă, pentru semințe. Eram pe un lot experimental, neîngrijit, plin de mărăcini, fără nicio cărare. Printre scaieții uriași, de un verde albicios, crescuți în cete dese, mai înalte ca mine, mă întindeam să adun măciuliile uscate de ceapă și ele erau pline de praf. Dens, aglomerat. De fiecare dată când trăgeam de măciulii, stârneam polenul care rămânea în aerul încins și nemișcat. Particule minuscule stăteau înghesuite ca o materie care se coagula sub nasul meu. Trebuia să le pun într-un sac de cânepă vechi și rupt. Târam sacul după mine în silă. Era ușor, dar aproape putrezit și, la fiecare mișcare, părea că se mai destramă puțin, iar firele mici de cânepă mi se lipeau de brațele transpirate. Cu o mână adunam și cu alta târam sacul, iar eu, mică de înălțime, abia ajungeam la lujerele uscate.
În câmpurile Bărăganului, pe arșița cea mare, nu ne-au adus apă și a fost nevoie să ne descurcăm cu puținul pe care îl aveam în sacoșa cu mâncare. Gura îmi era uscată, iar când mă uitam în zare, vedeam rândurile care nu se mai terminau, oricât aș fi înaintat cu adunatul. Se uneau undeva, departe, cu cerul tresăltat din cauza caniculei, într-o impresie de mare frământată. Ziua era lungă, ajungeam acolo la șapte dimineața și ne luau înapoi cu aceleași autobuze răpciugoase, abia seara, tot la șapte, pentru că la ziua de muncă se adăuga și pauza de masă. Nu ținea nimeni cont că eram minori și că ce făceau ei cu noi era un abuz. Ne sufocam de căldură. Și autobuzul înainta greu, toate geamurile erau deschise, să se facă curent. Autobuzul troncănea pe drumul pământos, iar eu simțeam că începe să mă doară capul.
Când am ajuns acasă, mama a spus că am făcut insolație, pentru că abia mă țineam pe picioare. Mi-a pus masa, dar nu am vrut să mănânc, am făcut baie și m-am băgat direct în pat, goală pușcă, iar mama nu a spus nimic. Între cearșafurile albe, apretate, era răcoare. Am adormit, dar m-am trezit noaptea cu niște dureri cumplite de cap și amorțită. Când m-am uitat în oglindă, aveam jumătate de față umflată, gura arăta ca un rât de porc, nu am înțeles ce se întâmplă cu mine, apoi am simțit apăsarea din nas și mi-am dat seama că îmi crescuse ceva acolo, ceva care mă durea. Mama a zis îmbracă-te și hai la spital, la dermato, ai un furuncul în nas. Cum să am furuncul? Eu nu fac niciodată bube! Cum să am așa ceva?
La spital mi-au spus că trebuie să mă internez și mi-au dat antibiotice puternice. Trei zile nu am știut ce e cu mine, eram aproape inconștientă, dar am auzit asistenta cum spunea mamei că dacă trec de perioada aia, mă fac bine. Dacă nu, nu știa ce să spună, pentru că infecția era pe o venă care ducea la creier și nu puteau interveni chirurgical, pentru că s-ar fi împrăștiat. Eram între viață și moarte.
Am crezut că a fost ceva accidental, de la insecticidul cu care fusese tratată ceapa, dar peste 30 de ani, când am renovat casa și am dat tencuiala jos, am văzut herpesul. Am înțeles că am alergie la praf. Câteva analize au confirmat. Eu credeam că nu sunt atât de sensibilă, dar și când am fost la dentist, am pățit la fel, mi-a pilit medicul niște dinți și praful de oase a ajuns în nas, oricât mi-aș fi ținut respirația. A doua zi aveam herpes pe buza de sus. De trei ori în viață am avut herpes. Nu de la alimente sau vânt sau de la vreun sărut. Nu. De la praf.
Eu credeam despre mine că nu mă îmbolnăvesc ușor, că poate a fost o întâmplare, dar nu a fost. Mi-am dat seama atât de târziu. Am încercat să îmi aduc aminte de copilărie, când anume am mai simțit senzația asta, dar nu mi-am amintit nimic. Mă jucam pe unde nimeream și veneam acasă ca un pui fericit de țigan, murdară de sus până jos. Mama era îngrozită, mă spăla de două trei ori pe zi, la prânz și seara încă odată, după a doua serie de joacă. Adunam pietre prin buzunare și mă jucam în cele mai ciudate locuri, dar nu aveam nimic.
Totuși, țin minte că uram mileurile. La școală, aveam ore de lucru manual, încă de la grădiniță ne puneau pe noi, fetele, să coasem. Toate colegele veneau cu șervețelele proaspete și frumos brodate, numai ale mele arătau ca niște cârpe uzate, pentru că le strângeam în mână până transpiram și nu știam să cos și nici să croșetez, simțeam că mă umilește activitatea asta, Și praful.
Uram praful care se aduna pe dedesubt, sub toate cârpele alea cu care femeile își înfășau casele pe dinăuntru, parcă ferindu-le de gesturile celor care locuiau în ele, de prezență, de contact. Uram cârpele alea migălite îndelung, dar în anii 50, încă mai era o lipsă mare de obiecte utile. Chiar și la 15 ani după război, încă nu se găseau multe și femeile începuseră să facă o pasiune pentru croșetat, tricotat și cusut. Perdele croșetate, mileuri pe dulapuri, rochii brodate, cearșafuri și fețe de masă brodate, cusute. Totul în casele lor era acoperit, înfășurat, pentru o nouă față mai albă. Pânză multă, ață, cârpe. Și eu le uram. Obiceiul s-a păstrat încă mulți ani, l-am prins și eu în plină glorie. A supraviețuit chiar și după Revoluție, pentru că și atunci era penurie de obiecte de uz casnic.
În Regat, prin ferestre, intra praf mult. Mai ales la câmpie, unde bat vânturi năprasnice. Pe șosele copacii sunt îndoiți de la vântul fierbinte. Îl țin minte, face fuioare în stradă. Cerul se albește vara și totul este învăluit în pulbere albă. Și praful intra în case și se aciuia sub mileuri. Le urăsc.
Într-o zi, i-am spus mamei că nu mai avem loc în dulapuri din cauza trecutului. Poftim? Ce trecut? S-a uitat ea la mine fix. Păi în lada de sub pat, sub canapea, în dulapuri, în servante și în șifoniere sunt pachete și pungi cu tot felul de lucruri pe care nu le folosește nimeni de ani de zile. Cârpe care adună praf, iar noi nu avem loc pentru hainele noastre de cârpele astea, ar trebui să le arunci. S-a enervat, erau amintirile ei de dinainte de căsătorie, când își făcea zestrea singură, adică acele seturi de fețe de masă cu câte douăsprezece șervețele, lenjerii de pat cusute cu migală de mâna ei, care aveau totdeauna câte două cearșafuri de pus pe pat și câte patru fețe de pernă. Perdele și mileuri de toate felurile. Doar că mobilele vechi fuseseră înlocuite cu altele noi, la care nu se mai potrivea nimic și, e drept, nici eu și nici sor-mea nu o lăsam să le pună.
Plapuma uriașă, grea, pentru care erau făcute cearșafurile de damasc brodat, cu nasturi și cu clapetă în partea de sus, ca să nu se murdărească mătasea plăpumii, nu mai era. O dăduse la țară, iar pilotele noi erau prea mici, cu fermoare și arici, fără nasturi. Dar mama păstra cu sfințenie toate acele lucruri, acolo era o parte din viața ei, cea mai frumoasă, tinerețea. Și totuși a zis, bine, atunci hai să căutăm împreună ce se mai potrivește și ce nu, iar restul ducem la țară, pentru că unele sunt noi nouțe și le vom face o bucurie rudelor, că nu au timp de așa ceva. Toți se duc la câmp să muncească și vin seara târziu, obosiți. Peste ani, când am fost în vizită la rudele pe care abia le cunoșteam, am văzut o parte din broderii la o verișoară de-a mamei, dar nu mai aveau aerul acela împărătesc, de poveste, nu mai erau albe-albe, scrobite și apretate, aveau o nuanță ușor gri, foarte vagă, păreau ponosite, dar verișoara era mândră de ele și le ținea la mare preț.
În ziua în care mama a scos din lada patului pachetul cu dantele, mi-am adus aminte. A fost un iureș sfredelitor prin memoria mea, l-am simțit cum se stârnește, cum deschide o ușă spre imaginile unei alte lumi, din alt oraș, cu parfum de fructe tomnatice. O curte mare și chioșcul de lemn au năvălit în mintea mea. Mă răsuceam tot mai departe în lumea aceea, până am ajuns în toamna lungă și însorită, în prima amintire din viața mea. Ajunsesem la o imagine fixă: eu, miros de lapte, lumină. Frică. Și țipătul. Un petec de perdea croșetată într-o plasă subțire, alb rozie. Pe ea, flori de măr croșetate din loc în loc. Dantela mirosea a praf, sufocându-mă.
Dar cum aș putea să povestesc despre asta? Nu mă crede nimeni. Nici când am fost la cursurile pentru consiliere psihologică, unde se fac cei 3 ani de dezvoltare personală, și am povestit, nu m-a crezut nimeni. Mi-au spus că este imposibil științific, ce spun eu. Toate trei psiholoagele au sărit cu gura pe mine. Să îmi iasă din cap prostiile astea, pentru că nu sunt reale. Probabil am auzit pe cineva din familie vorbind despre asta, iar amintirea mea este o reamintire a amintirilor altora, mi-au spus ele.
Nu, mama nu a povestit niciodată, iar ea era singura care știa, sora mea nu se născuse, bunica nu era la noi, femeia de pe băncuța din grădină s-a mutat la Pitești chiar în anul când ne-am mutat și noi la Brăila. Nu avea nimeni cine să îmi spună.
Când am desfăcut cutia cu dantele și m-a pocnit în memorie filmul exact al acelui eveniment, i-am povestit mamei chiar atunci. S-a înroșit la față și a tăcut. O cunosc bine, chiar nu ar fi povestit în veci ceva rău despre ea… Ea era perfectă, așa se prezenta mereu, prin tot ce făcea, cu toate că am prins-o de câteva ori cu minciuna. Când am prins-o, nu am tăcut, ci i-am spus, iar ea m-a luat de moț și m-a certat pentru un fleac oarecare, fără nicio legătură. Că așa făcea mereu, mă pedepsea fără să înțeleg motivul, iar ea, de fapt, era supărată din altă cauză, de cele mai multe ori.
Mama nu ar fi spus ceva care să o pună într-o lumină mai puțin perfectă. Iar eu îmi aminteam tot și petecul acela de dantelă, martor al întâmplării, și praful. Și rochia ei. Iar dantela am știut exact de unde este și la ce a folosit, i-am și spus mamei; asta este de la landoul în care am stat o vreme, când aveam câteva luni, așa este? Și mama a zâmbit mirată că îmi aduc aminte, chiar era emoționată, pentru că și-a adus aminte de acele vremuri, unele frumoase, din viața ei. Apoi i-am povestit întâmplarea, iar ea a tăcut brusc și apoi a schimbat vorba. Iar eu, când mi-am adus aminte, am simțit că mă sufoc și că îmi vine să țip.
M-am gândit că nu ar fi rău să povestesc acea întâmplare, prima pe care mi-o aduc aminte din trecutul meu, chiar dacă pare absolut incredibilă. Nu știu câte luni aveam, dar eram înfășată după moda timpului pentru bebeluși, despre care se spunea pe atunci că este sănătoasă, ca să crească bebe cu picioarele drepte și să nu aibă defecte fizice. Era cald, deși toamnă. Foarte cald. Eram într-un landou de lemn, vopsit în galben pai, uzat, la a nu știu câta folosire. În vremurile acelea grele, în provincii nu prea se găsea nimic, așa că femeile își vindeau una alteia, la prețuri tot mai mici, coșulețele pentru nou-născuți, cărucioarele, bicicletele, chiar și serviciile de ceai sau de cafea care le prisoseau. Toate acele lucruri necesare în casă, care nu mai foloseau la un moment dat în gospodăria lor. Alteori, din lipsă de bani, își scoteau inelele de pe degete și le duceau la bijutier, căci aurul nu se găsea.
La 15 ani de la sfârșitul războiului, noi încă eram ocupați de ruși, dar într-un mod ideologic, chiar dacă oficial ne numeam liberi, ca și RDG-iștii, polonezii sau alții din Europa eliberată. E drept că cei de origine slavă aveau un statut privilegiat, iar noi, românii, ca o insulă în panslavism, eram un fel de nucă în perete. Eram ținuți sub papuc, unii spuneau că pentru resursele naturale, pe care ani de zile le-au cărat la ei în țară. Alții spuneau că era o invidie irațională, pentru că românii, un popor mic, se trăgeau direct din latini, iar ei, care voiau să fie a treia Romă, până la derbedeul de Lenin nu au avut conducători autohtoni. Abia revoluția din 1917 a fost un eveniment cu marcă autentic rusească. Așa că în România, femeile care luptau cu dinții pentru familiile lor, păstrau fiecare lucru moștenit și apoi îl vindeau, bucuroase că pot aduce un bănuț în casă.
Eram înfășată foarte strâns, afară era cald, mama așezase landoul la soare și ea stătea undeva mai departe, la umbră, pe o băncuță, împreună cu o prietenă a ei, care o învăța un nou model de dantelă croșetată de mână. Aveau rochii de vară albe, din material ieftin, cu flori. A mamei era cu niște crenguțe albastre, cealaltă femeie avea pe fondul alb al rochiei buchete de flori de câmp. Mă uitam la ele prin ferestruica landoului din partea dreaptă și observam petele de murdărie de pe sticlă și gângăniile care se așezau uneori, apoi, arse de fierbințeală, își luau zborul de pe suprafața încinsă a sticlei. Gemulețul era acoperit cu o bucățică de dantelă alburie care bătea ușor în roz, făcută dintr-o plasă cu ochiuri mici, pe care erau croșetate ici-colo câteva flori de măr.
Când trăgeam aer în piept, simțeam praful care îmbâcsea țesătura cum îmi intră în nări, iar asta creștea starea mea de iritare, de sufocare. Am început să mă zbat, dorind să ies din încorsetarea temeinică cu care fusesem înfășată. Tot zbătându-mă, din capătul de sus al landoului a alunecat un fel de jaluzea de lemn care a glisat scurt și astfel am fost închisă înăuntru, ca într-o cutie. După câteva minute, simțeam deja că nu mai am aer. Simțeam că sunt ultimele mele clipe de viață și că pe măsură ce trece timpul, devin tot mai moale. Am privit pe geamul mic și prăfuit spre cele două femei care nu erau atente la mine și am înțeles că, dacă nu fac singură un efort, voi muri, pentru că ele erau absorbite de croșetat. Am tras aer în piept și am țipat o singura dată, cu toată forța de care mai eram în stare. În liniștea grădinii, țipătul meu s-a auzit clar și mai puternic decât te-ai fi așteptat de la o ființă mică și strânsă fedeleș în toate cârpele acelea legate cu o panglică de mătase roz.
Atunci mama a sărit de pe bancă, a ridicat privirea și a zis: ah, fata! se sufocă! și a alergat spre mine, dând jaluzeaua la o parte, luându-mă în brațe. Trebuia să țin căruciorul lângă mine, putea să moară, a spus ea. Eu am privit-o adânc în ochi și în gând am spus: proasto, ești o proastă! Am vrut să spun cu voce tare, dar spre uimirea mea, din gură îmi ieșeau doar niște sunete nearticulate. Mă zbăteam în continuare, încercând să respir. Iar ea nici atunci nu a priceput că mă strânsese prea tare și că degeaba mă scosese din landou, dacă nu îmi desfăcea benzile de mătase cu care mă legase strâns. Poate a fost prima mea stare de neputință în fața sentimentelor contradictorii. Pe de o parte o iubeam din instinct și pe de alta, prin experiență, o detestam. Și nu știam cum să mă hotărăsc între cele două stări, iar asta a durat toată viața.