Bogdan Radu
Un rând de dealuri cu case așezate ici colo, sub un soare neobișnuit de blând pentru luna august și mai multe curbe stânse, acesta este drumul către un platou aflat la șase sute de metri altitudine. Năieni, pentru că aceasta este comuna către care mă îndrept, este o așezare retrasă din județul Buzău. Puținii locuitori care au în grijă animale și podgorii sunt amabili și dornici să povestească cu trecătorii.
Cei mai mulți dintre călători se opresc la „Biserica dintr-o piatră”, un lăcaș de cult deosebit, construit din calcar alb și imprejmuit cu ziduri de piatră. Acesta este locul către care mă îndrept. De cum ajung, zăresc biserica, a carei frumusețe nu este obturată de nimic în jurul ei. Pășuni înalte, dealuri, păduri și o carieră de calcar sunt decorurile care încarcă și mai mult frumusețea locului.
Intru în curtea bisericii, iar peste zidurile care o înconjoară pot vedea pâlcurile de păduri spre nord și o mare de câmpie spre sud, ce găzduiește mici așezări și terase cu viță de vie. Da, este o zonă unde via este prețuită, aparținând unei regiuni cu importante culturi ale unor crame cunoscute.
În apropiere se află și câteva morminte foarte vechi, primele fiind descoperite la finalul anilor treizeci. Unul dintre ele poate fi găsit în imediata vecinatate a bisericii, pe un tăpșan. Am citit despre acestea și despre originea lor tracă, în cadrul Muzeului Judetean de Istorie din Buzău aflâdu-se expuse obiectele găsite în aceste morminte, dar și plăcile acestora.
Pe dealuri văd potecile ce par a face legătura cu toate celelalte sate din zonă. O astfel de potecă pleacă chiar din curtea bisericii și mă poartă fără prea mult efort spre alt peisaj. Cariera de calcar din apropiere este impresionantă. Mă gândesc că de aici au extras materialul necesar pentru ridicarea „Bisericii dintr-o piatră”. Parte din roca din cariera se desprinde și se regăsește peste tot pe drum. Asta până mai urc și ajung pe niște pajiști mai înalte unde drumul calcaros este înlocuit de mici poteci bătătorite de localnici și animale. Câțiva cai pas aproape de umbra copacilor, animând peisajul. În depărtare câteva formațiuni stâncoase îmi atrag atenția și grăbesc pasul să ajung acolo. O pajiște generoasă și încă verde, găzduiește o expoziție de sculptură. Lucrări în piatră, așezate la distanță unele de celelalte, executate de artiști începând în urmă cu aproape patruzeci de ani, domină locul și mă invită să le admir. Sunt impresionat de numărul lor mare, de cum s-au păstrat în tot acest timp și de temele abordate de sculptori.
Îmi croiesc un alt drum de întoarcere, pentru că, pe toate aceste dealuri, pe sub stânci există grote preistoriece și vreau să le cercetez. Am ocazia să văd două astfel de peșteri, mai de aproape, iar pe altele, doar să le zăresc, ele aflându-se în zone greu practicabile, pe drumul de întoarcere spre biserică.
Călătoria în acest ținut, cu dealurile sale împletite și muzeul în aer liber al civilizației și creativității oamenilor locului, mi-a oferit o surpriză neașteptată. Ceea ce trebuia să fie o vizită la o mică biserică din piatră s-a dovedit a fi, de fapt, poarta către un tărâm care m-a cucerit.
Foto: Călin Dengel