REXPUBLICA

SĂPTĂMÂNA

Luni
pornesc la drum
cu piciorul drept
cunoscându-mi apetitul superstițiilor

Marți
trec printr-o pasă proastă
mângâiat numai de gândul că mâine
va fi…

Miercurea
în care investesc
prima lumină și mă închin
că am ajuns până aici

Joi
las drumurile să se așeze între
voința și puterea de a-mi fi prietene
în această lume fără prejudecăți

Vineri
poposesc în altarul dorințelor
ajutat de acea mână protectoare
de la care primesc
mirul îndelungatei vieți
ce mă trece spre…
Sâmbăta
inimii mele
brodată cu amintirile unor
alte dureri
dar…

Duminica
îi urmează și nu voi înceta
să mă gândesc decât
la dragoste…

RONDELUL SINUCIGAŞULUI

Să-i spui durerii, doar o dată, mamă
Iar braţul său dorit să te cuprindă,
Să mai priveşti un cui bătut în grindă
Şi să renunţi că, totuşi, nu te cheamă,

Dar să revii la gândul că o lamă
Ţi-ar vindeca o mână suferindă;
Să-i spui durerii, doar o dată, mamă
Iar braţul său dorit să te cuprindă…

Priveşti la toate, nu le bagi în seamă –
Alte idei spre viaţă te colindă
Când magul rău nu vrea să se desprindă
Dar moartea asta nu este o dramă –

Să-i spui durerii, doar o dată, mamă…

AR FI BANAL…

… să cad
în genunchi urmele paşilor
să le ţintuiesc

lumina nu curge decât
reflectată
ca o zbatere a peştilor
într-un lac secat

lampadarele copacilor se vor aprinde-n
fiecare seară
de-atâtea-mbrăţişări

şi-atunci…
de ce
să te grăbeşti când şi speranţa
se plăteşte…?

SONET XIV

Toamna mea târzie fost-ai pân’ aseară! –
Trădător al celor ce-ţi doresc doar moarte
Tai o clipă oarbă… Îţi păstrez în Carte
Tainicele versuri ce le simt povară…

Trec cu neştiinţă, asumându-mi parte,
Trâmbiţând silabe… Pe sub noaptea clară
Tânguiri se-nalţă până către vară;
Temerare vise mă trimit departe…

Tot mai des aluneci… Cineva mă vrea,
Tăinuind impulsuri, tăietor de undă.
Trebuie să-mi vindec rana asta grea –

Tund un vers ce arde sub ideea rea,
Tremurând cărarea… Vrea să îmi ascundă
Temniţa în care zace viaţa mea…

EMINESCIANĂ

Trece vara… lumea trece, adâncindu-se în gânduri
Şi eu trec la fel ca dânsa păstorind câteva rânduri;
Tu, din timp în timp, îţi sprijini fruntea tainic irizată
Între norii altor ere şi ideea ce îmbată…

Rătăcind aceste versuri care vor să mă distrugă
Îmi aluneci între visuri, împlinind o fostă rugă;
Te retragi în câte pagini mai doreşti să se citească
Despre ultimele-mi clipe, când îmi căutai în iască

Urmele acelor zile şi nefasta întâmplare
Ce rămas-au mult în urmă, dar abia acum mă doare.
Voi înscăuna o vreme, mi se va mai spune, încă,
Tot ce va rămâne după rătăcirea mea adâncă.

Vă veţi întreba pe unde să-mi daţi drumul către stele,
Alergând de-acolo-ncoace numai printre cele rele?
Dar… ascuns între năvoade, voi rămâne o iscoadă
Adormită în durere, nedorind să mai îmi vadă

Ultimele aste versuri răsădite între plopii
Arşi de doruri şi de soare, de lumine şi de popii
Ce se-nghesuie să pună lumânări pe-a mele mâne…
Nu ştiu unde rătăci-voi, nu ştiu cât îmi mai rămâne

Din această viaţă tristă, spre mărita viaţă goală
De atâta necredinţă… Ştiu… veţi sparge înc-o oală!
Eu – plecat la cele sfinte, nedorind să intru-n carte,
Voi… rămâne-veţi aceiaşi – umbre ale vieţii moarte.

Vă mai las şi noaptea asta s-o petreceţi în tăcere,
Rămânându-vă în spirit şi atuncea când veţi cere
Ultim gest de împăcare cu visările din mine.
Dar, acum… luaţi aminte! Va veni un „nu ştiu cine”

Să întrebe: cine sunteţi? Ce mirări vă poartă roba?,
Unde vă petreceţi timpul?, de ce să mai bateţi toba
Că m-am dus? Mă voi întoarce… printre alte zecimale
Şi vă voi găsi asemeni – nişte biete animale…

REMEMBER

Nu se mai frânge ziua-n două cercuri
Şi nu-s iubiri pătrat la infinit,
E liniştea egală în răscruce,
Prin înserări stă minusul rănit,

Dar se mai duc tangente la visare
Când la puteri ridici copilăria;
E un surplus de binecuvântare
Să-ncerci din nou, trapezului, tăria.

Anii s-au înmulţit cu dărnicie,
S-au adunat zăpezile în ceată,
Scoţi radicalii nopţilor vrăjmaşe
În câte unghiuri fost-au să mai bată…

Din restul rătăcit pe la popasuri
Împarţi câte o floare pe morminte,
Că nu e „Car cu boi” să ne adune
Întreaga veşnicie din cuvinte…

REFUGIAT…
Mamei, in memoriam

… în catacombele poeziei
ascult cântul ideilor
observ poeţii cum îşi sorb versurile

mă retrag într-un colţ al sufletului
îmi dezgrop părinţii
şi îi văd bucurându-se
de tristeţea ce m-a cuprins

nu doresc
să văd altceva
nu vreau să mai aflu decât
noaptea în care
mama
şi-a aprins singură
lumina…

SONET XLIII

Pentru idei ajung pân’ la secundă! –
Azi mă închin şi mă întorc în seară;
Un teritoriu viu stă să mă doară,
Lăsând melancolia mai rotundă…

Aş pune punct, dar sunt în plină vară!
Revin, plecând pe viscolita undă;
O rază îmi arată cât de scundă
Mă simt în faţa Lui… Dar… gândul zboară…

Am să-mi asum neliniştile toate.
Nesomnului i-aş pune iar un dinte;
E tot mai greu să-ncerc a mă socoate

Stăpâna poeziei mele sfinte.
Cobor genunchiul… Cine ştie?…, poate
Un vechi trecut mă duce înainte…

RONDEL ALB

Ningea bătut şi iarna ţesea troiene-n mine
Şi ultimele clipe creşteau din înserare
Şi dănţuiau nelinişti din ce în ce mai fine
Şi cartea sta deschisă la prima-mbrăţişare

Şedeai pe braţul lunii, dar nu credeai că vine
Acelaşi demon mândru intrând în casa-n care
Ningea bătut şi iarna ţesea troiene-n mine.
Şi ultimele clipe creşteau din înserare

Şi întrebări rostite de nu se ştie cine
Şi ochii tăi noptatici spuneau că nu te doare
Şi nu ştiai ninsoarea aceasta cât va ţine
Şi tot atât de sigur părea că o eroare

Ningea bătut… Şi iarna ţesea troiene-n mine…