Savu Popa
M-am visat în camera mea care avea, de data aceasta, niște ferestre atât de mari. Atunci când bătea foarte puternic soarele, păreau deschiderile a două tuneluri aeriene, prelungite la infinit. Îmi părea că se continuau dincolo de cer sau că cerul își avea rădăcinile, aici la mine în casă, sub forma unor asemenea ferestre.
Stăteam pe un scaun, iar pe podea, în mijlocul camerei, se afla o comoară. Nu se auzeau, de nicăieri, sunete sau mișcări, era o liniște în jur, apăsătoare, ca o talpă de bocanc, scormonind în pământ și apăsând cu vârful un craniu abia ieșit la suprafață, făcându-l să trosnească.
Dintr-o dată, m-am întors spre ușa care era închisă cu un lacăt ruginit, al cărui lanț îmi părea că pulsează. Apoi, m-am întors spre ferestrele-rădăcini și mi-am dat seama că cerul era cuprins de un neastâmpăr total, se foia în toate părțile. Înainte, avusesem impresia că adormise și fusese brusc trezit de un sunet scos de cauciucuri încinse, patinând pe un asfalt înghețat.
Era noapte afară și mi se părea că stau pe acel scaun de ore bune. Nu simțeam plictiseală sau altceva, în afară de-o ușoară somnolență sau de-o apatie atât de dulce și de parfumată. Brusc, picasem într-un somn scurt, care mă purtase cu viteză sporită printr-un culoar al timpului, iar în acest somn în care încăpusem ca-ntr-o capsulă de sticlă mată, eram înconjurat de arome tari și de mirosuri de pământ umed. Îmi imaginasem că mă aflasem poate într-o astfel de capsulă în care ar urma să fie compostate cadavrele, un mod ecologic de a le grăbi putrefacția și de a nu mai încărca inutil stomacul pământului, care, oricum, digera totul din ce în ce mai lent și mai greu. Apoi, am simțit, dintr-o dată, că fusesem trântit pe fundul unui râu, iar corpul meu intrase cu totul într-un mâl adânc, călduț și dulceag, din care nu aveam să ies prea curând.
Mi-am revenit și am văzut că, pe podea, comoara fusese deschisă. M-am ridicat și m-am apropiat cu o oarecare teamă. Înăuntru, se găsea un întuneric adânc, răscolit de zeci, poate sute de gheruțe minuscule, neastâmpărate, iar când m-am aplecat și am privit mai bine, am zărit cenușă. Comoara conținea cenușă și nimic altceva. Am încercat să-mi înving teama, să mă apropii mai tare și să pun mâna, să ating cenușa. Am simțit că cenușa era încinsă și mi-am retras-o imediat. Apoi, cu ambele palme am luat din ea, am răsfirat-o printre degete, era fină și ușoară, de consistența unui zahăr pudră și se răcise. Dar, cu cât o răsfiram de mai multe ori, cu atât ea creștea și mai tare, se-nmulțea, zvâcnea agitată, parcă țineam în palme, bucăți mari dintr-un organ exterior, ciudat, înspăimântător, diform, crescut într-un loc al corpului care îmi dădea fiori, căci nu-l știam sau nu-l zărisem până acum, fiind înconjurat de umbră. Simțeam doar că aducea cu acea parte a vidului, proprie fiecăruia. Acest colț de corp apărea, pe lângă chip, mâini, picioare, piept sau burtă, doar atunci când era întuneric beznă în jur sau când deveneam mult prea nervoși, anxioși sau nu ne găseam locul, deși în jur sclipea, ca un soare de iulie, netulburat de nimic, o blândețe fără margini. Cenușa crescută până la refuz aproape că dădea pe afară. Atunci m-am oprit, m-am simțit, nu știu de ce, mai ușurat. M-am ridicat, vrând să revin la scaun.
Însă, cu zgomotul unor ziduri masive, prăbușite unele peste altele, cerul se pusese în mișcare, se smulsese din rădăcinile-ferestre care rămăseseră întunecate și reci, ca niște umbre ale unor obiecte sau corpuri masive, brusc devitalizate, prefăcute în mii de cioburi. Nu mai arătau nimic din ce s-ar fi aflat sau ar fi mișcat afară. Mi-am întors privirea spre cenușa care formase un vârtej care creștea cu o forță de atracție tot mai nestăvilită. Simțeam cum totul în jur era pe punctul să se dezintregreze, părțile să fie atrase în interiorul vârtejului, inclusiv eu mă simțeam atras în vârtejul tot mai asemănător cu o gură umană, imensă și nesățioasă, din care ieșeau, sub forma unor suflări întunecate, cuvinte, șoapte, scrâșniri.
Și m-am trezit. Iar senzația fusese una cu totul aparte, pe care nu o mai trăisem niciodată la trezirea după un asemenea vis. Imediat, după ce deschisesem ochii, m-am simțit foarte înțepenit. Simțeam, în jurul meu, o forță provenită de la un obiect, unul invizibil, dar cât se poate de prezent, un tăiș rece și foarte ascuțit care, la limita dintre pătrundere și atingere, se afla atât de aproape de gâtul meu.
Am încercat să mă calmez, să nu mai fac nicio mișcare în plus, să îmi limpezesc mintea și să realizez ce se întâmplă, cum de ajunsesem aici, în această stare, prizonier în camera mea, printr-o împrejurare necunoscută, de-o atrocitate ieșită din comun.
Deasupra gâtului meu se afla tăișul unei coase. Orice mișcare bruscă sau orice tendință de a mă ridica în capul oaselor, aveau să-mi fie fatale. Și, atunci mi-am amintit de acel membru nou, apărut pe trup, pe suprafața căruia se putea zări, în toată seninătatea lui fremătătoare ca un corp de vierme întrezărit printre valurile de țărână, vidul din fiecare.