Reflejo
Iartă-mă pe mine ce n-a știut să iubească, iartă lunaticul ce n-a știut să trăiască. Iartă apa, ce-a uitat să înghețe, focul ce-a uitat să ardă, iartă-l pe Alejo ce-a plâns la picioarele lui Marte pentru soarele ce-a înnebunit de fericire. Cer iertare în numele destinului, păcatelor și rugăciunilor, iartă florile iadului din sunetul vocii lui Jupiter, iartă-mă și pe mine, din nou păcatele mele sunt sublime.
Scuzele noastre, poate urâm cu adevărat comoara, leșinul se îndreaptă către noi cu o față de strigoi. Iartă-ne sufletul iluzionist, simțul umorului clandestin, țipetele, glasurile și vocile interioare.
Iartă-l pe el, pe noi, pe toți sau măcar doar pe mine, căci suflarea mi-e întretăiată de sutele de stele halucinante. Iart-o pe ea, pe ei, pe toți sau măcar pe niciunul, îți merităm frustrarea, a fost terifiant de amuzantă încleștarea. Iartă păcatul, alinarea, spovedirea și poate gândirea, căci poate sămânța dezamăgirii a înviat din putrezimea norocului.
Iubite destin, te-am dezamăgit o dată, când rădăcinile raiului au prins rod prin fereastra spartă a sufletului, când păsările au cântat obscur realitatea unei lumi dispărute, atunci când floarea vieții a sărutat pașii uitați ai pășunii verzi. Atunci când șeaua de pe spatele calului a fost ruptă de foarfeca de argint.
Te-am pierdut în încercări încurcate, distinse, unele abia atinse, te-am dezamăgit și ochii ți s-au scurs prin șanțul perfecțiunii. Ochii nevinovați priveau haosul dar ființa spiritualității alerga pe cărarea neființei.
Te-am părăsit când mi-am dat speranța spre culoare și maroul ochilor spre soare. Te-am părăsit dragă mare eșec al lumii pământești pentru că tu zumzăi enervant și obositor pietre sufletești.
Iris
Ești precum un vis urât, un fel de coșmar din care vreau să mă trezesc și de care încerc să fug la nesfârșit. Ești precum o apariție a unui gând de adio, un sărut furat la poarta iadului, un cadavru înecat în râul morților. Ești pretutindeni și nicăieri, iluzie a vieții preschimbate în eșec, ești suferință și adorație, ești infernul în care iubirea mă face să mă afund. A iubi și a fi iubit sau poate doar a muri încercând ca iubirea pe care o simți să ajungă spre oceanul infinit dintr-o inimă pustiită. Somnul și propria insomnie se anihilează, suntem tot noi privindu-ne prin prisma fricii, uitarea își face loc în labirintul spiritului acela pierdut. Ești tot tu văzut prin alți ochi, sunt tot eu văzut prin alt suflet.
Săptămâni
Am început să număr săptămânile vieții și florile verzi vestejite de la picioarele copacilor. Săptămânile se comportă la fel și le înghite viața și mai apoi fața oamenilor dispare în fumul gros al hornurilor. Săptămânile se ascund în spatele lunilor de vară și ale somnului din mijlocul iernii, zilele se pierd de pe calendar și sar în prăpăstii adânci, orele încă așteaptă șanse și drumuri spre noroc, dar săptămânile rămân nemișcate pe busola timpului.
Săptămânilor revin în gălăgie și în repetitive gânduri haotice, minutele încă sunt țepene de un orologiu stricat, secundele plâng la picioarele vieții, iar eu doar aștept lângă frunzele unor copaci.
Și poate timpul ar fi vrut să mă ia în brațe și să mă ajute spre vindecare, doar că numărarea frunzelor vestejite mi-e pedeapsa și astfel ochii mei se aruncă spre soare. Și poate săptămânile nu trec ci de fapt ele încă așteaptă, însă ochii mei ascultă doar roua secundelor ce trece, astfel trec acei ani pierduți și imaginea cu mine rămâne rece.
Supernova
Iubirea ta o simt precum un strop de ploaie într-o zi în care soarele refuză să se ascundă. Îți simt umbrele cum sălășluiesc încă departe de ancoră sau de port, încă aproape de fericire și de revenire. Iubirea ta o simt precum un vis frumos ce devine prea gălăgios și poate că oglinzile n-au dorit să se spargă pentru a te putea privi la infinit.
Poate că imaginea ta apare mereu în memoriile versurilor, poate stropii de ploaie încă așteaptă să îți atingă fața, poate vremea se schimbă așteptându-ți dorințele cele mai adânci ale sufletului. Poate că paradisul meu în fapt nu se rezuma la cadouri aurite și la premeditarea fericirii, poate că paradisul meu se rezuma la imaginea zâmbetului tău în diminețile reci de iarnă, poate că sufletul meu îți caută încă ochii în mulțimea haosului și poate îți caut încă vocea în gălăgia infernului.
Îmi voi aminti mereu de tine, poate pentru că sufletul meu a găsit în tine calmul mărilor și agitația oceanelor. Îmi voi aminti sunetul pașilor tăi și poate imaginea scrisului tău, vocea groasă și lumina orbitoare a fericirii tale.
Drumul pe care îl parcurg fără tine pare un deșert în care singurătatea nu-mi permite să te uit, pașii mei dispar încet cu cât înaintez și glasul tău răsună precum un râs melancolic. Imaginile cu primăvara ce-a apus îmi bântuie încă somnul și căldura ce pătrunde printre ferestrele deschise îmi arde fericirea ce încerc să o clădesc la nesfârșit.
Sunt lucruri vechi ce plutesc ca niște diamante peste ocean.
Singur
Sunt multe cântece ale căror versuri le-am uitat și multe melodii al căror ritm l-am dansat, sunt mulți pași pe care i-am urmărit și multe comori pe care le-am dezgropat. Sunt multe poezii pe care le-am lăsat în gări prăfuite și multe zâmbete care m-au distrus otrăvite. Sunt mulți oameni pe care i-am revăzut la față și multe vapoare care-au dispărut din prefață.
Atâtea cântece am pierdut an de an și atâtea jocuri am distrus spontan, atâtea cântece zboară deasupra capului meu, cântece pe care le-aș putea cânta cumva din încântare, din dragoste, din alinare, cântece pe care uitarea nu-mi permite să mi le amintesc la nesfârșit, cântece vălurite în nesomn.
Lasă un răspuns