Rexpublica nr. 6 (2024)
- despre tipologiile lui don quijote
apropiindu-se de morile tăcute şi masive
don quijote iese în fugă din don quijote din armură
care iese din don quijote de pe cal
care iese din don quijote care bea ceai pe şa
care iese din don quijote care visează
care iese din don quijote căruia îi bate inima
sancho panza îi urmează ducând gânditor
cei şase cai de acelaşi căpăstru
- spațiul velin
când sunt într-o cameră goală
pe care nu ştiu cum să o umplu
îi pun într-un colţ
un pahar cu lapte
apoi
mă aşez undeva mai la dreapta
sau mai la stânga
şi aştept
firesc
să încep să levitez
în centru nu pun nimic
de centru are atârnat vecinul
un bec
- De fapt
De fapt, în tot acest timp se sacrifică mama.
O vezi cum începe să se șteargă din amintiri, din fotografii, din povestirile
de la mesele festive.
Se estompează din analizele de sânge.
Dispare strat cu strat
până rămâne doar lumină unui murmur de leagăn.
Atunci,
îți aduci aminte de jucăria dragă de lângă sân
și de liniștea mobilei vechi de la amiază.
Tot atunci, simți cum ești așezat din nou în adâncul pătuțului
de brațele ca niște funii ale unor voci stridente care te iubesc.
Cumva, încă de pe vremea când stingeau lumina din cameră știai
că într-un final nu va mai rămâne nimic din mama.
Dar cine să-ți fi înțeles pe atunci Gânguritul Inimii
din întunericul care se lăsa peste tine?
- Atunci tăcerea se strâmbă și ea
Totul se desparte în două
când te naști
și totul pare
o minune,
de fapt e propriul centru
ce-l îmbraci
cu gânduri emoții și fluturi din stomac.
Treptat timpul tras de soare
te înspăimântă,
mâncarea, apa, câte un sărut
întotdeauna te încântă,
dar când te uiti la tine,
atent,
nimic nu mai este atât de
coerent
și totul încă rămâne o minune.
Te lovesti de lucruri și zici au! sau nu,
și atuncea scoți doar un oftat,
sunt zile când mărești pasul fizic
sau doar în gând,
orice este posibil în minune.
Când închizi ochii nu faci
diferența
dintre afară și sine,
un zâmbet strâmb îți stă alături
atât în durere
cât și în dor.
Te uiți din nou la tine
și nu te mai vezi,
o spaimă pitită
te sugrumă,
ieși noaptea pe străzi și
îți dorești
o ploaie deasă să vină
din lună.
Și când tușești acasă
sau la doctor
copilăria este prima
care iese,
copilul ce ai fost
iți reamintește:
Băh! Totul, totul este o minune!
Atunci tăcerea
se strâmbă și ea.
- o pată murală datând din epoca de piatră și părând a reprezenta nişte degete înghesuite a fost denumită /rugăciune/
dacă ar fi după sine, în jocul mic al vieții,
nu aș face nimic. sau aş împacheta umbrele cu celofan și
aș merge mai departe prin marea umbră. (vorba aia: chiar dacă cerbilor le este sete, noaptea tot vine.)
aș avea libertatea să ciup iarba pentru noroc sau pentru trezire.
aș ronţăi pentru că mi-ar plăcea actul în sine, deci inconștient.
firmiturile de pe bărbie ar fi luate în zbor de un cioc.
drumul ar fi plin cu iarbă, cu pietre, cu diverse acareturi domestice.
și ar coti acest drum din când în când, ca o ţeavă de apă și gaz.
mirosul din jur ar fi așijderea ca la un dezastru rural.
dar cum nu este după sine în jocul mic al vieții,
totul este mereu altfel
sau mereu invers.
- încercare de zicere a timpului
era un timp când voiam să deschid fereastra și
mâna mi se pierdea pe drum. copil fiind o priveam
cum dispare în aer.
soarele se apropia mult, mult, mult (la
capătul razelor cineva răbdător ne aşteapta?).
îmi cususem gura cu ochii, cum se face în copilărie, doar așa
puteam să îi exprim pe cei extrem de bătrâni
umplându-mi buzele de lumini.
și vai! ce bine îmi era alergând printre mese festive cu necunoscuți, cu
soarele ce se apropia ca un chip, de se zguduiau pământul și pătuțul
sub mine.
știam fiecare pentru sine
că marginea lumii este roasă ca un timbru.
în semilunile alea, noi, fetuși ieșiți la iubire, eram înlănțuiți
de o horă dreptunghiulară, străbătuți de raze
pline de musculițe prăfoase.
mai știam și că forța centripetă ne va absorbi în timbru unde
vom uita caruselul ăsta cu obiecte domestice.
dar a fost un timp când chiuiam din iubirea ce ni se forma,
pentru iubirea găsită de-a gata pe mobila părintească.
- rece
pentru mine
rece este cuvântul care a luat de la o vreme
locul tuturor cuvintelor din cărți,
tuturor cuvintelor din subtitrări
sau a rândurilor citite cu atâta greutate în vise.
rece rece rece rece rece rece rece
un imens afiș cu acest cuvânt repetându-se până la vertij
îmi împresoară simțirea de acum până în viitor.
cum să nu mă gândesc la jocul copilăriei
când se ascundea un obiect și mi se striga
în râsete și ironii sfâșietoare:
rece!
dacă eram departe de ascunzișul obiectului.
este cazul și acum? oare tot sufletul
(aka constructul psihic format din cărțile citite,
filmele văzute etc),
cu toată filosofia de viață formată în viteza mielinei,
merită râsul cosmic pe fundalul strigătului scris
rece!
care iese la suprafață din fiecare stea?
degeaba am închis ușa de piatră a intrării împingând-o cu umărul,
degeaba am închis ușa inimii cu puterea minții,
degeaba am închis ușa din plămâni trăgând aer puternic
de s-au încovoiat coroanele amintirilor,
cuvântul rece rece rece rece rece rece rece rece
se scurge multiplicat de mii de ori din pereții camerei
unde m-ați așezat.
niște lacrimi reci, făcătoare de minuni până la urmă.
și când zic minune zic întuneric.
și când o să vă povestesc despre lacrimi
nu o să vă mai fiu de multă vreme alături
o să vă ajungă din urmă doar un ecou rece
pentru care o să aprindeți o lumânare întru încălzirea amintirilor înghețate.
- arta de a spera din umbră
trece pe partea cealaltă.
și cum să nu mă reped până la ea,
cu sufletul din dotare,
să scot din piept cutia bunicii
să îi ofer o bijuterie de familie?
mă voi întoarce acasă,
printre bulgării de pământ,
cu troleul bum-bum care
îmi circulă pe sub vene.
în așteptarea ei
voi scoate pe farfurii și platouri
cuvinte și niște pești uscați,
voi umple în curtea bisericii
mesele din piatră mari și pe cele micuțe pliabile,
mereu în pericol să fie luate de vânt.
voi face loc să intre invitații
împingând mobila de sub soare
sperând din umbră să vină toți,
până la cea mai mică amintire cu fustă mini
și fanta asemenea.