REXPUBLICA

Claudia Mihai

După ce traversai haţişul de plante – mărăcini, arbuşti, urzici şi, pe alocuri, flori, călcând pe valurile de bolovani, pietre şi pietricele, îţi apărea în faţă o clădire impunătoare prin mărime şi fisuri. Semăna cu ruinele unui castel, încăpăţânându-se să persiste în inima orăşelului de la finele secolului XX. Peisajul era învăluit într-un veşnic amurg, prin care străbăteau, intermitent, gemetele scândurilor năucite de vreme.
Uşa exterioară – singura care mai stătea de strajă în faţa sălbăticiei naturii – părea înţepenită pe vecie. În faţa acestei graniţe, în timp ce-ţi domoleai gâfâitul, nu ştiai unde a-i fi în mai mare pericol: afară sau înăuntru.
După ciocănitul care-ţi anunţa nepotrivita prezenţă, treceau minute lungi de tăcere. Apoi casa începea să freamăte, să pulseze, în scârţâielile îngrozitoare ale uşii de interior şi holului putred. Ulterior, totul se îneca iar într-o linişte de mormânt. Din nou aşteptare… Urmau alte scârţâieli, mult mai aproape, iar uşa – mare şi bine înfiptă în locul ei – tremura din balamale şi-ţi făcea loc.
O vedeai în prag, slabă şi albă ca o stafie, cu câteva fire foarte lungi şi cărunte atârnând de sub batic, speriată şi bucuroasă în acelaşi timp. Te întrebai din ce legendă a răsărit, înveşmântată în zdrenţe, cu mâinile descărnate, palidă ca un mort, dar cu ochii teribil de negri şi de vii.
„A, tu erai? Ce bine că ai venit!” Devenea brusc animată, încântată, curioasă. Însufleţea ruinele cu ospitalitate. „Hai, ia loc! Unde preferi să stăm: pe terasă sau în dormitor?” Terasa era o curbare de câţiva metri a holului, cu un perete şi puţine geamuri prin care străbăteau câteva raze de soare, la amiază. Era mobilată cu un dulap de lemn şi cu o băncuţă de rezistenţă îndoielnică. Dulapul adăpostea câteva farfurii – vechi şi ele – şi tacâmuri. Uneori găseai şi o lumânare, obiect rar şi de mare preţ în maldărul de întuneric. De pe terasă puteai vedea şi capătul celălalt al holului, care se termina brusc, direct afară. Spre exterior ploua cu bucăţi mici de acoperiş, mai ales când bătea vântul.
Dormitorul era ceva mai complex. Nu avea ferestre, în afara celor naturale, săpate de vreme în perete şi în acoperiş. Spre dreapta era o masă mică, pătrată şi pătată de ceară, pe care trona o iconiţă. În faţă – rămăşiţele unei sobe, lângă care zăcea un scaun mic. Deasupra lui, peretele era decorat cu o fotografie îngălbenită, din care îi zâmbeau sora şi soţul acesteia, din ziua nunţii. Ambii decedaseră de multă vreme. Alături, un fragment de calendar ortodox, cu poza unui sfânt şi câteva luni dintr-un an care nu vroia cu nici un chip să treacă. În stânga – patul – un morman de paie, încadrate de câteva scânduri şi acoperite cu o pătură tocită. Miros de vechi, putred şi ars. Aromă de tămâie şi de sfânt.
În faţa ezitării evidente, alegea ea: „Hai în dormitor! Las uşa deschisă, să intre lumina.” Prin uşă intra un fir palid de claritate, ce-ţi dezvăluia conturul obiectelor înecate în praf şi în timp. „Hai, stai pe pat!” Patul gemea eroic şi scuipa în continuu paie, ameninţând cu prăbuşirea. „Ce mai faci?”
În faţa răspunsului detaliat experimenta o uimire incredibilă. „Ooo! Aoleu! Nu se poate! Vaai! Chiar aşa?”. „Ce a ajuns lumea asta!” exclama în final, epuizată după cascada de realitate. Lumea se schimbase complet între timp, timpul de când ea nu-i mai călcase pragul. O avalanşă de ciudăţenii sălăşluiau dincolo de gardul ei: televizor, radio, cafea cu lapte, modă, politică, taxe, servicii, salarii, telefon… repeta cuvintele cu setea unui copil care atunci le descoperă. „Ce e asta?” – întreba la fiecare noţiune, iar explicaţiile îi păreau halucinante.
Cel mai greu de înţeles erau oamenii. Aşa de răi… de păcătoşi… de ciudaţi… „Vai!” şi „vai!”… Adesea pierdea şirul atâtor „grozăvii” şi rămânea privind în gol, în urmă, în trecut – singura ei realitate. Uneori, însă, noul ascundea lucruri, senzaţii, relaţii nebănuite. „Ce minunăţie!” exclama, muşcând cu evlavie o nouă bucată de ciocolată. Chipul i se transfigura, ca în faţa unei copleşitoare minuni.
Venea şi rândul ei să relateze. „Vine ăla!” – anunţa brusc, pe un ton apocaliptic, cu savoarea unei predici. „Să ştii că l-am visat! Sigur vine!” Întotdeauna păstra misterul asupra identităţii lui. Un fost iubit – real sau imaginar, sfârşitul, Isus sau însuşi Dumnezeu? Tangibil şi numinos în acelaşi timp, Ăla reprezenta speranţa fiecărei clipe de mizerie. Îl aştepta de foarte mult timp, cu stoicism, senină şi sigură.
Revenea la cele lumeşti. „Ieri mi-au intrat nişte beţivi în curte. Au stat câteva ore, au făcut gălăgie. M-am speriat!… Noroc cu căţeii, că i-au lătrat şi au plecat până la urmă.” Căţeii erau şi ei trecători, ca beţivii. Mâncarea pe care le-o dădea ea nu le ajungea şi o părăseau după un timp. Dar chiar şi aşa, prezenţa lor o umplea de bucurie.
Vara era bine, dar în celelalte anotimpuri avea de luptat mult cu vremea. Intemperiile şi precipitaţiile îi rodeau tot mai mult casa. O auzea văitându-se, o simţea slăbind neîncetat. Se scorojeau împreună, li se scurgeau firimituri de trup, dar rămâneau în picioare, amândouă, până la capăt. Care nu era departe…
Din nou se transfigura, îşi aduna fărâmele de energie şi de speranţă. „Azi-noapte am visat-o pe Fecioara Maria. Era aşa de frumoasă, într-o rochie lungă şi albă. Mi-a zâmbit şi mi-a spus să aştept… Nu mai e mult şi o să mi se arate iar.”
Avea dreptate. Într-o zi, Fecioara Maria s-a îndurat să o cheme la ea. Cu modestie, aşa cum trăise, s-a mutat într-o locuinţă mai trainică.
Odată cu ea a murit şi casa. S-a abandonat vremii şi vremurilor, până când a mai rămas doar un morman de pietre şi de lemne. Părea că vrea să-şi urmeze stăpâna dincolo, la „Ăla”.
Peisajul de după mi-a produs fiori şi coşmaruri. Întreaga curte era locuită de umbre şi zgomote bizare. Treceam în fugă pe ulicioara strâmtă şi respiram abia la capăt. Visam vechiul castel cuprins de flăcări ce ajungeau până la cer. Ea era acolo, ţintuită, senină în faţa calamităţii, neatinsă, ca o stafie.
Buldozerul a distrus ceea ce vântul, ploaia şi timpul n-au reuşit. A rămas un şes gol, unde nu se întrevede nici o urmă a poveştii apuse. Nici ruine, nici beţivi, nici câini, nici flori. Doar o pagină pustie, verde, stearpă, tăcută, pe care scrie „SFÂRŞIT.”