REXPUBLICA

Poemul care iubea un om

s-a născut dintr-un gând neterminat,
o pată de cerneală căzută într-o noapte prea lungă.
își întinde versurile ca niște mâini subțiri
căutând să-l atingă pe cel care l-a scris,
dar el nu simte –
se îneacă în alte cuvinte,
în alte lumi
în care poemul nu există.

– Mi-ai dat un titlu, dar nu mi-ai dat un loc.

uneori, poetul îl citește cu jumătate de gură,
uneori, îl lasă pe marginea unui caiet,
unde literele se topesc de dor.
se întreabă dacă va ajunge vreodată în mâinile altcuiva,
dacă un străin îi va iubi tristețea,
sau dacă va fi uitat într-o bibliotecă
unde cărțile dorm fără vise.

dar poemul știe –
nicio privire nu valorează cât privirea celui ce l-a născut.

– Sunt doar cuvinte? Sau sunt eu?

într-o noapte, autorul rupe foaia,
poemul cade în gol,
se zbate între degete străine de hârtie.
nu vrea să moară.
nu vrea să devină o umbră pe un birou prăfuit.

– Iubește-mă, citește-mă, spune-mi că exist!

dar poetul scrie deja altceva,
iar poemul –
încet, încet,
devine o amintire.

Stiloul care a uitat să scrie

cândva, dansa pe hârtie
ca o pasăre cu cerneală în aripi,
își scutura gândurile într-o ploaie de litere
și se împletea cu visele altora
fără să le ceară voie.

acum zace,
rece, mut,
cu vârful uscat ca o gură care a uitat să șoptească.
mâna care îl ținea l-a uitat,
și el a uitat tot ce știa –
cum să sângereze povești,
cum să se lase purtat de tăcerea dintre cuvinte.

hârtia îl privește cu ochi goi.

– Cine ești? îl întreabă.
dar el nu-și amintește.

a încercat să scrie un cuvânt, orice,
dar cerneala i s-a transformat în praf.
a încercat să deseneze umbre,
dar liniile s-au frânt înainte să prindă formă.

și-a dorit să fie din nou viu,
să fie iarăși gura poetului,
să fie iarăși pod între tăcere și sunet.

dar cine mai are nevoie de un stilou
într-o lume care nu mai scrie,
doar apasă?