Vlad Mușat
Am verificat de dimineață aplicația meteo pe telefon, erau 60% șanse de ploaie, de asta am luat umbrela în ghiozdan, plus nelipsitul hanorac de aprilie. La cât de schimbătoare e vremea, nu strică o hanță în plus. Mi-am pus tricoul cu Bukowski, jeanși negri, ochelari de soare și am plecat spre gară.
Am cunoscut-o pe Facebook și conversația a mers excelent, ba chiar m-am lăudat prietenilor cu noua cucerire… Desigur că au râs, ei știu că am avut în treizeci și cinci de ani doar patru cuceriri, trei relații scurte și una lungă, aproape încheiată la altar. Chiar plusează cu glumele: „Bă, ești atât de familist că tu te duci doar la aceeași curvă!” Eu îi înjur în gând și schimb subiectul. De data asta, simt că e deosebit, ceva ce n-am mai trăit. Ne tot trimitem mesaje și ne spunem cât de mult ne dorim și ce bine o să ne stea împreună fiindcă suntem sălbatici și tandri – tot felul de semnale că avem nevoie de un dormitor în care să ne consumăm energia, ca apoi să discutăm liniștiți despre pasiunile comune: muzica, literatura, în special poezia. Mă știe fan Bukowski și Leonard Cohen, îi plac și ei, dar nu atât de mult cum îi place Louise Glück. Avem și un joc al nostru,la care votăm poemul ce va salva lumea. Mă bucur că nu mă consideră un ciudat, pentru că iubitorii de poezie sunt percepuți ca fiind mai puțin masculini, mai emotivi. Totuși, nu i-am spus că uneori simt că mă sufoc, de exemplu acum, când am ajuns la gară și aștept să coboare din IR 7547.
Am denumit aceste emoții puternice Sindromul P.R. Are sens ce spun dacă sap în memorie, acum douăzeci și opt de ani. Eram un copil firav, bine-crescut, dar lipsa unei figuri masculine care să mă ghideze se vedea. Deseori, emoțiile puternice se năpusteau asupra mea, așa cum se bat câinii înfometați pe o bucată de carne. Un astfel de moment a avut loc cu ocazia zilei orașului Băicoi – vizita lui P.R., arhicunoscutul om politic, având importante funcții în stat, printre care și cea de prim-ministru al României, pe la începutul anilor ʼ90. Era mai mereu prezent la TV în emisiuni, era respectat și, ce auzeam foarte des prin oraș, era unul dintre cei mai sexy oameni de pe Pământ. De la vecinele care veneau la mama la cafea (nu și mama!), la vânzătoarele de la magazin sau coafezele din Băicoi, toate erau îndrăgostite de P.R. Acum, gândiți-vă că aveam șapte ani, că în jurul meu li se aprindeau călcâiele doamnelor și domnișoarelor și primisem vestea că toți elevii trebuiau să-l întâmpine pe adulatul politician. Pe atunci, nu erau telefoane cu camere foto, deci presiunea era mai mare, pentru că trebuia să fiu impecabil și să le descriu rudelor și prietenilor care nu au putut veni, cu lux de amănunte, fiecare gest, vorbă, privire. În ziua evenimentului, nu am mâncat nimic de dimineață, am încercat să îmi controlez emoțiile, am stat de vorbă cu colegii, ba chiar ne-a ieșit și o glumiță („P.R. nu face niciodată gât!”), dar adevărul e că inima îmi bătea cu putere, iar burta îmi bolborosea. Cred că toți locuitorii orașului Băicoi erau prezenți, că atât de multă lume strânsă n-am mai văzut. La un moment dat, s-a auzit o voce baritonală: „Într-o oră ajunge!” Din păcate, acel anunț mi-a agravat starea. Oricât de mult aș fi vrut să-mi stăpânesc intestinul, oricât de mult aer aș fi luat, căldura și forfota interioară au ieșit din mine fără să pot opune rezistență. Chircit și extrem de rușinat, m-am dus la doamna învățătoare și i-am spus că nu mă simt bine. N-am să-i uit ura din privire – probabil, la fel ca mai toate femeile prezente, aștepta să îl adulmece pe celebrul prim-ministru și, poate, să fie remarcată, apreciată cu un zâmbet care ar fi fost tradus drept o invitație la clipe de neuitat. M-a rugat (deși m-ar fi strâns de gât) să mai rezist puțin, să nu ratez o asemenea ocazie. Și eu mi-aș fi dorit să îl văd pe P.R., dar am subliniat că starea mea nu suferă amânare, nu pot să mă fac de râs. Da, am recunoscut că am făcut pe mine… Atunci a conștientizat și l-a rugat pe un prieten de-ai ei, aflat în mulțime, să mă ducă imediat acasă. Îmi aduc aminte și acum reacția domnului respectiv: „Cum dracuʼ să-l duc acum, când vine domnuʼ ministru?!” Insistențele doamnei învățătoare și faptul că i-a șoptit ceva la ureche l-au convins. Am ajuns acasă foarte repede, domnul reușind, cu siguranță, să stabilească un nou record de viteză la bordul Daciei 1310.
Bunica m-a întâmpinat râzând, deși eu plângeam în hohote pentru că ratasem cel mai important eveniment din viața mea. În timp ce-mi punea hainele murdare la spălat, mi-a povestit cum a refuzat să devină membră de partid.
Desigur, emoțiile puternice mi-au dat târcoale în multe momente, la fel ca acesta, când a coborât și simt că mi-am întâlnit marea dragoste. Diferența dintre cel de acum și copilul de șapte ani este că cel de acum a băut, la momentul potrivit, un litru de ceai de mentă.
Lasă un răspuns