REXPUBLICA

Sonet poștal

Am fost de la-nceput… destinatar,
Și când curgea prin caii vremii veacul,
Bătut-a-n poarta inimii olacul
Venind de peste-al timpului hotar.

Iar când goli de vești și soare sacul
În vatra vieții mele de hoinar,
Citind vedeam prin litere de jar
Cum cerului îi înflorea cerdacul.

Purtând miresme vii de empireu,
Misiva mea părea că-nmugurește
Țâșnind în irizări de curcubeu.

Într-un prezent etern ea tot vobește,
Fiind scrisoarea de la Dumnezeu
În care El mi-a scris că mă iubește!

Sonetul umbrei

Pășesc pe jadul care țese-n iarbă
Covor bătut cu raze din înalt
Și, fascinat de tot ce văd, tresalt
Cu viu entuziasm ce dă să fiarbă.

Târâș, însă, e-n față… celălalt,
E umbra mea ce mă-nsoțește oarbă,
Și parc-aș vrea, cumva, să se resoarbă,
Să văd doar flori sub cerul de cobalt.

Mă-negurez deodată, răzvrătit,
Și murmur: Doamne, pentru care vină
Împing de umbră ca un osândit?

Răspunsul n-a întărziat să vină:
De vrei să vezi frumosul neumbrit,
Întoarce-te cu fața spre… Lumină!

Sonetul gândului rebel

I-am pus potcoave gândului de ducă,
Să-l poarte frâul liber în galop
Spre zarea care-l soarbe, strop cu strop,
Spre noi tărâmuri gata să-l seducă.

Cu stele-n coamă, brav, dar… fără scop,
Nu știu ce-aș fi dorit să îmi aducă
Din toată alergarea lui năucă,
Dar s-a întors și deșelat și șchiop.

Tu nu vrei, Doamne, gândul nărăvaș
Să zburde fără țintă pe coline,
Având neîmplinirea drept făgaș.

De-aceea Te-aș ruga acum, Divine,
Strunește-mi gândul când îl simți trufaș
Și, pentru viață, umple-mi-l… de Tine!

Sonetul călimării

Mi-e plină călimara de idei
Vibrând în fiecare picătură,
Cerneala-ar aflui peste bordură
Cu forța de-a crea-n esența ei.

Și am putea, pe-a filei țesătură,
Să facem lumi, cioplindu-le în stei,
Și soarelui să-i punem clopoței,
Brodând în fantezii fără măsură.

Dar o strunesc și simt că se-nfioară
Când îi aleg un drum spre infinit,
Iar rugăciunea mea spre ceruri zboară:

Părinte bun, Te rog acum, smerit,
Fă Tu ca eu și-umila-mi călimară
Să curgem într-un psalm fără sfârșit!