Am citit toate scrisorile timpului,
am citit și am tăcut,
dar din fiecare am învățat.
Prima scrisoare am primit-o,
parcă,
pe la șapte ani. Mi se spunea
să nu mă încred în culoarea roz,
ba chiar să fug de ea,
indicat ar fi fost o alchimie proprie,
câteva simeze și niște pânze
pe care să se poată răsfăța,
în culori simple,
timpul.
Așa a fost atunci.
Mai târziu mi-a bătut vântul la fereastră
și mi-a aruncat o scrisoare
pe preșul zilei. Parcă era amiază.
Mai trecuseră vreo șapte ani,
începusem să ies din poveste.
În fața mea se deschideau drumuri,
dar preferam dealurile cu flori.
Acolo sălășluia libertatea
și mi se părea o prietenă de treabă.
Și era luni, și era vară.
Apoi n-am mai ținut cont.
Veneau rânduri-rânduri.
Alte scrisori.
Unele nu îndrăzneau să mă strige,
altele alergau după mine,
mă simțeam oarecum importantă,
ușor alintată,
și am învățat să dansez.
Undeva cântau mierle și, în depărtări,
timpul.
Mi-l imaginam în fața unui pian,
deși nu l-am văzut niciodată.
Îl adoram,
de sute de ori îl adoram,
fiindcă nesfârșit îi era cântecul.
Sigur purta frac,
așa am crezut, nu știu.
Ce bine că m-am priceput să adun scrisori!
Multe zile și-au revărsat parfumul.
Odată am zis că trebuie
să răspund, (asta când s-au mai rărit),
așa că, iată: