Redacția
Multe frici cântăresc mai greu decât precauția când vine vorba de schimbare. Fricile nasc scenarii elaborate și bine ancorate emoțional, care prezintă știrbirea confortului și iminența consecințelor într-un mod fatalist. Există o cultură și o politică a rezistenței la schimbare despre care nu este locul și momentul să discutăm. Totuși declanșatorul schimbării este alegerea. Gândirea critică ajută la asumarea noului. Poate că a venit din nou vremea să știm din toate câte ceva pentru a avea unde să căutăm când ni se tulbură apele, fără să așteptăm salvatori.
Teoria schimbării structurale se ocupă cu modul în care societățile și economiile se transformă în timp prin modificări profunde ale structurilor lor cum ar fi relațiile de putere, instituțiile, tehnologiile și dinamicile sociale, urmărind transformările de durată care redefinesc modul în care funcționează o comunitate sau o economie. Amprenta culturală ne este însă mult mai familiară, iar cea mai intimă este experiența personală. Pe lângă abordarea fetișizată de media, cu toții știm interviurile înregistrate ale unor persoane longevive care au trăit în epoca victoriană, au trecut prin două războaie mondiale sau a văzut cu ochii lor apariția și dezvoltarea tehnologiei. Noi îi ascultăm fermecați de aura istorică, ei etalându-și uimirile și bruma de înțelepciune adunate într-un răstimp excepțional. Martorii oculari sunt senzorii schimbării, oricât de limitate ar fi capacitățile lor de înțelegere, acceptare și adaptare. Până la urmă e vorba despre cum fiecare dintre noi face față noului, aspect pe care îl vom prezenta la final.
Teoria mai sus menționată consideră că procesele sociale sunt interdependente, iar relațiile de putere, comunicarea, percepția și identitatea sunt percepute ca părți ale unui sistem structural. De exemplu revoluția industrială din secolele XVIII și XIX a transformat economiile agrare în economii industriale și a dus la urbanizare, la apariția clasei muncitoare și unor noi forme de organizare socială.
Schimbările de lungă durată implică transformări de lungă durată. Astfel era digitală, de la sfârșitul sec. XX până în prezent, a introdus în societate și în industrie tehnologiile informaționale care au schimbat modul de comunicare, producție și consum, încât cu greu ne închipuim o societate care se poate descurca fără ele.
Impactul asupra societății și economiei s-au observat prin modificarea modului în care resursele sunt distribuite și cum funcționează instituțiile, ce au dus la apariția unor noi clase sociale, la noi forme de organizare economică sau la schimbări în structura politică. Câteva din efecte sunt îmbătrânirea populației în Europa, creșterea rapidă a populației în Africa, migrațiile economice, valul de nouveau riches, dar și comportamentul oligarhic tot mai influent în mediul social și politic.
Mult dorita și incerta tranziție energetică de la combustibili fosili la surse regenerabile, mult hulita globalizare, fragmentarea geopolitică prin asumarea unor noi poziții de putere bazate pe influență, resurse sau tehnologie, impactul inteligenței artificiale asupra pieței muncii și organizării sociale reprezintă subiectele actuale de care teoreticienii schimbării structurale sunt interesați.
Ce obține omul de rând din toată această afacere? Mai exact, doze mici sau mai mari de anxietate în fața noului, care ne perturbă imaginea despre lume și așa pervertită de propagandă și trenduri media. În această relație schimbare-martor ocular, terțul este observatorul, teoreticianul. Dacă lucrează în folosul nostru, atunci noi suntem cei surzi, orbi sau dezinteresați. Dacă îi ajută pe promotorii schimbărilor, atunci cu siguranță trăim o conspirație mondială în care economia, eficientizarea, înregimentarea sau cine știe ce alt standard aplicabil sunt la cheremul câtorva. De aici se poate prelua, nuanța în stil local și alimenta neliniști, ideologii și mișcări sociale.
În secolul al XIX-lea, oamenii aveau temeri legate de tehnologie mai ales din cauza industrializării rapide, care părea să le amenințe locurile de muncă, starea de sănătate și ordinea socială. Industrializarea a mutat oamenii din sate în orașe, rupând legăturile sociale și culturale cunoscute ca firești, punând sub semnul întrebării tradiționalul. Mulți se temeau că fabricile și urbanizarea vor distruge modul de viață rural. Au avut dreptate, l-au distrus, în general irecuperabil ori l-au naturalizat unei modernități inaparente la prima vedere.
Tehnologiile noi aduceau productivitatea, dar și riscurile cum ari fi accidentele frecvente în mine, expunerea la noxe, condițiile precare de viață și o cultură impusă a muncii. Oamenii se temeau de exploatarea muncii lor, inclusiv a copiilor, de mediile nesigure, pe care, totuși, le acceptau pentru a supraviețui. Poluarea generată de fabrici și trenurile cu aburi ridica îngrijorări legate de aerul, pământul și apa contaminate. Cum de altfel, zgomotul și ritmul intens al muncii mecanizate erau percepute ca dăunătoare pentru corp și minte.
Unii se gâândeau deja la teama „dezumanizării” omului. O serie de intelectuali și artiști considerau că mașinile reduc omul la un simplu „apendice” al tehnologiei. Literatura romantică și apoi cea realistă reflectau îngrijorarea că progresul tehnic va înlocui creativitatea și libertatea umană. De aceste temeri devenite realități, de incertitudinea socială și politică au profitat grupările de stânga care au pornit revolte sociale care au transformat definitiv parcursul și comportamentul Europei de Est. Totuși beneficiile contractuale de azi, cum ar fi programul de lucru de opt ore, zilele libere de la sfârțitul săptămânii, concediile, asigurările, îmbunătățirea condițiilor de muncă, pensiile etc. au apărut în urma unor sacrificii. Se considera că tehnologia era un instrument al marilor puteri industriale, ceea ce genera temeri privind imperialismul și exploatarea coloniilor, iar ritmul rapid al schimbării crea anxietate față de viitor și față de pierderea controlului asupra societății. S-a mers și mai departe considerându-se că tehnologia va aduce progresul mult dorit, dar exista riscul ca la un moment dat să se piardă controlul asupra mașinilor, să se distrugă mediul, să apară noi războaie și mai devastatoare, iar oamenii să ajungă să fie înstrăinați unii de ceilalți (vezi Thomas Carlyle, John Ruskin, Henry David Thoreau, Friedrich Nietzsche). Mare parte din acestea s-au împlinit în toate regimurile care au măcinat următorul secol, cu consecințe devastatoare în special în estul Europei.
Cele două mari războaie de la începutul secolului XX au împins civilizația în era confruntărilor geopolitice, a paranoiei legate de armele nucleare și conflictului total, dar și într-un ritm accentuat al cercetării în multiple domenii care într-o măsură au îmbunătățit viața (antibioticele, răspândirea serviciilor medicale, accesul la locuințe, condiții mai bune de lucru etc.). Apariția liniilor de producție automatizate și a computerelor a ridicat îngrijorări că muncitorii vor fi înlocuiți treptat de mașini, mulți temându-se de o „societate fără muncă”, în care oamenii ar deveni oarecum inutili. Industrializarea masivă, automobilele și producția chimică au dus la frici legate de smog, deșeuri toxice și schimbări climatice incipiente. Odată cu dezvoltarea telecomunicațiilor și a computerelor, oamenii au început să se teamă că guvernele și corporațiile pot controla și monitoriza viața privată. George Orwell, în romanul 1984, a cristalizat această anxietate, care ne este încă alimentată de noile evoluții politice și tehnologice.
Televiziunea, telefonul și mai târziu internetul au fost privite ca tehnologii care izolează oamenii, reduc interacțiunea directă și transformă cultura într-un produs de masă. Frica de accidente tehnologice precum scufundarea Titanicului (1912), accidentele aviatice sau catastrofele industriale (Cernobîl, 1986) au alimentat ideea că tehnologia poate scăpa de sub control.
În secolul XXI, inteligența artificială, pierderea locurilor de muncă, supravegherea digitală, securitatea cibernetică și impactul asupra mediului și sănătății au devenit principalele preocupări.
Câteva producții cinematografice precum Terminator sau Matrix au stimulat îngrijorările privind inteligența artificială și automatizarea, cristalizându-se o frică de roboții și algoritmii care ar putea, într-un viitor apropiat, înlocui milioane de locuri de muncă, prelua controlul asupra societății cu sisteme autonome, inclusiv arme inteligente. Supravegherea digitală și pierderea intimității au devenit subiecte de marketing. Teama că guvernele și corporațiile colectează masiv date personale prin rețele sociale, telefoane și dispozitive IoT (internet of things) a generat conceptul de „Big Brother digital”, a alimentat anxietatea privind libertatea individuală.
Creșterea atacurilor informatice, furtul de identitate și riscul ca infrastructuri critice (energie, transport, sănătate) să fie paralizate de hackeri au alimentat teama oamenilor de vulnerabilitatea datelor financiare și medicale, dar și de lipsa siguranței. Dezinformarea și manipularea prin tehnologie este la ordinea zilei petrecându-se în momente critice pentru societăți disfuncționale și nu numai. Algoritmii rețelelor sociale pot amplifica un fake news și pot polariza ideologic o societate, astfel teama că democrațiile pot fi destabilizate prin manipulare digitală și propagandă online a devenit o realitate în unele țari.
Dependența de smartphone-uri și rețele sociale este asociată cu anxietate, depresie și izolare socială, oamenii se tem de efectele radiațiilor, de oboseala digitală și de scăderea atenției. Deși tehnologia poate ajuta la combaterea crizei climatice, există temeri și certitudini că producția digitală precum centrele de date sau minarea de criptomonede consumă enorm de multă energie și accelerează poluarea, iar politicile de mediu întârziate, absente sau oprite nu ajută în acest moment.
Pandemia de Covid 19 a pus sub semnul întrebării supraviețuirea în comunitățile aflate la risc, a ridicat probleme legate de complicații, a născut zeci de teorii conspirative. Poate că frica de boală este mai mare ca niciodată, mai ales când companiile își retrag de pe rafturi serii întregi de produse care au fost contaminate cu diverse toxice..
Momentul de stupoare și înrădăcinare a fricii în fața noului poate fi depășit, iar mecanismele care ajută ne sunt înnăscute. James Prochaska și Carlo DiClemente sunt creatorii Modelului transteoretic al schimbării (Stages of Change Model), practic, o teorie ce descrie cele cinci stadii psihologice prin care trec oamenii atunci când încearcă să-și modifice comportamentul vis-à-vis de obișnuințe și dependențe, pornind de la lipsa intenției și ajungând la menținerea schimbării pe termen lung, modelul putând fi extrapolat și în cazul confruntării cu noul. Acceptarea schimbării nu este liniară, ci necesită o serie de pași și plasticitate în privința sensului de mers, dar cu condiția recunoașterii și întăriri progresului. Este vorba despre un cadru etapizat care ajută la planificarea intervențiilor și cuprinde: precontemplare, în care se manifestă o respingerea a noului („nu am nevoie de asta”), contemplare, unde se manifestă o curiozitate amestecată cu scepticism („poate are sens, dar nu sunt convins”), pregătirea, care este o explorare activă („vreau să încerc, dar cu pași mici”), acțiunea, care presupune integrarea noului („încep să folosesc/accept noul”), menținerea, care constă în stabilizarea acceptării („devine parte din rutina sau cultura mea”), și recăderea, când se alege revenirea la vechiul mod de a face lucrurile („nu mă mai simt confortabil cu noul”).
Capacitatea de a analiza informațiile, de a evalua argumentele și de a lua decizii pe baza raționamentului logic implică pe de-o parte curiozitate, dar și o doză de scepticism sănătos, pentru că nu acceptăm imediat ceea ce ni se spune, ci verificăm, comparăm și punem întrebări. Gândirea critică sprijină precauția pentru că individul care gândește critic nu se aruncă orbește în noutate, ci îi analizează consecințele. Precauția sprijină gândirea critică prin faptul că o atitudine prudentă oferă timp și spațiu pentru reflecție, evitând deciziile impulsive care pot avea consecințe nefavorabile. Împreună, ele formează un echilibru între deschiderea către nou și protecția împotriva riscurilor și se mai poate spune că gândirea critică este instrumentul, în timp ce precauția este atitudinea. Ele dau modul de a naviga schimbarea criticii se întreabă „de ce?”, iar precauții se întreabă „ce se poate întâmpla?”. Gândirea critică se formează printr-un exercițiu constant de analiză, de evaluare și de reflecție asupra informațiilor, prin cultivarea curiozității și a scepticismului moderat, prin educație, dialog, lectură diversă și prin obiceiul de a pune întrebări și de a căuta dovezi înainte de a accepta o concluzie. Astfel ajungem să înțelegem că păstrarea confortului mental, folosirea prejudecăților și a stereotipurilor, supraîncărcarea informațională din mediul digital reprezintă mediul cel mai bun pentru însămânțarea fricilor și a respingerii când vine vorba de schimbare.
Ilustrație realizată cu Copilot
Note bibliografice:
• Chenery, H.B. (1960). „Patterns of Industrial Growth,” The American Economic Review, 50(4), pp. 624–54. American Economic Association.
• Chenery, H.B. and Taylor, L. (1968). „Development Patterns: Among Countries and Over Time,” The Review of Economics and Statistics, 50(4), pp. 391–416. Cambridge: MIT Press.
• Prochaska, J. O., & DiClemente, C. C. (1982). Transtheoretical therapy: Toward a more integrative model of change. Psychotherapy: Theory, Research & Practice, 19(3), 276–288 (articolul fondator care descrie etapele schimbării comportamentale).
• Prochaska, J. O., DiClemente, C. C., & Norcross, J. C. (1992). In search of how people change: Applications to addictive behaviors. American Psychologist, 47(9), 1102–1114 (extinde modelul la comportamente adictive).