Alexandru Amarfei
Nu am vrut să spun „de slabă calitate”. E vorba de câtă forţă exercită poezia asupra receptorului. Dacă sunt un om cu gusturi proaste, voi putea fi atras de o poezie puternică, deşi proastă… pentru că aşa e „profilul clientului”.
Cum altfel ar atrage imens de mulţi cititori poeţi extrem, extrem, extrem de proşti?
Nu am spus nici „citim”, e vorba de criterii personale, dar vă invit să le constataţi (im)pertinenţa:
1
Experienţa pălăriei. Poate servi nu doar pentru un autor, ci pentru un grup sau curent. Puneţi treizeci de poezii de autori diferiţi într-o pălărie. Amestecaţi. Trageţi la întâmplare. Puneţi pe cineva să citească, fără să precizeze autorul. Dacă nu puteţi diferenţia un autor de altul, toţi sunt, de fapt, slabi, şi mai şi imită (probabil) chestii la modă. Exercită vreo impresie doar dacă îi ţinem izolaţi în propria operă.
2
Experienţa comunicării. Încercaţi să vorbiţi despre o poezie unei cunoştinţe care, cel puţin, trăieşte plăcerea domeniului. Dacă epuizaţi lucrurile de spus în mai puţin de trei propoziţii, sau dacă ele se puteau spune şi despre altă poezie, este, din nou, o poezie slabă. Sau, în cel mai bun caz, imatură. Știti, bebeluşii pe care îi vedem la o plimbare: Ah, ce înger! Dar, după asta, mai rămâne ceva la câteva zile distanţă? Oh. Apare următorul bebe drăgălaş. Ăla vechi? A fost unul înainte?
3
Experienţa repetiţiei şi a timpului. Este cea mai de bun simţ probă a uzurii, este ceva ce ar trebui să înţelegem toţi. Este testul cel mai laborios, dar oferă ceva important: dovada durabilităţii. Citiţi o poezie de treizeci de ori. Dacă ea rămâne lizibilă măcar cu ceva interes, nu este slabă sau, cel puţin, nu pentru dumneavoastră. Dacă, însă, după trei, patru… mai puţin de zece lecturi poezia începe să depindă din ce în ce mai strict de ambiţia dumneavoastră pentru a supravieţui, este exact asta: o poezie care îşi trage forţa din mila sau încăpăţânarea de care sunteţi capabili. Cu atât mai puternică devine o poezie care, şi la ani distanţă, vă cheamă să o recitiţi. Una din principalele forme în care un poet află că nu a scris degeaba este să-i spună cineva că este recitit, mult timp după prima lectură.
4
Mediul virtual al poeziei (nu vorbesc de internet). Și aici poate fi vorba nu doar de un poet, ci de un curent. Îmi voi îngădui să vă dau un exemplu caustic. Citesc frecvent poezii de autori tineri care par confecţionate, toate, în aceeaşi costumaţie şi în aceeaşi cameră. Un june intelectual* echipat cu un maiou (nu tocmai curat), şlapi (varianta moderna: crocs), mirosind „a mai puţin săpun şi mai mult tutun” trăieşte într-o garsonieră în debandadă, exsudând miros de WC prost igienizat, pubelă golită prea rar, alimente alterate, scrum. Fereastra şi oglinda din baie sunt pline de praf, urme de pastă de dinţi, alte mizerii. Poemele acestor creatori par la fel: ei văd lumea, cu un fel de obstinare plictisită, din camera aceasta, prin sticla murdară. Este ceea ce aş numi poezie captivă. Ea trăieşte în universul îngust al autorului şi el nu vrea nici să se scoată, nici să o scoată de acolo. Dacă, măcar, ar avea ceva tragic sau comic… Imaginaţi-vă că alături stă, într-o cameră la fel de murdară, Baudelaire. Puneţi-vă întrebarea cum arăta spaţiul interior din care scriau Arthur Rimbaud sau Ion Barbu…
5
Imitabilitatea. Este un criteriu mai labil. Poezia pare să fi trăit destul ca să putem spune cu o doză de sarcasm că „original este un imitator care, încă, nu a fost identificat”. Ucenicia unui mare poet poate începe în umbra altor mari poeţi. Dar poezia care suportă imitaţia este minoră. Nu putem să-l imităm pe Homer. Încercati să imitaţi Upanisadele sau, măcar, pe Paul Valery (recunosc, cu Valery m-am măsurat puţin… şi mă simt exact asa : puţin). Inimitabilul este marca poeziei care produce ricoșeuri dure. Adică, o poezie dură. Criteriul acesta mi se pare important pentru că marchează trecerea de la „poezie puternică dar de prost gust” la „poezie, pur şi simplu”. Există poetaştri şi poeţoi (sic!) care, pentru că au verb, sunt pe gustul de moment al vulgului sau cineva îi ţine în braţe, atrag o grămadă de lume. Numai că, de obicei, atât si ramâne, în cazul fericit în care nu e vorba de cineva care atrage pentru ca e abject. Abjecţia e uşor de imitat. Vadim Tudor poate fi imitat. Și Păunescu poate fi imitat, cu ceva mai mult efort. Păunescu, cu niste excepţii, nu e în zona abject, dar este în zona grotesc-declarativ-sentimental. Dar şi Păunescu poate fi imitat, dacă ne punem în situaţia „vila mea depinde de sentimentele mele”. În plus, autorii ăstia au o reţetă simplă. Imitau şi ei pe alţii. Ultimul a reuşit contra-performanţa să se imite şi pe sine. Dacă poţi fi imitat, decurge o consecinţă sinistră: nu mai eşti cineva. Eşti cineva care poate fi înlocuit. Aflăm cu asta ce e în spatele poeziei imitabile: e reţetară. Dacă altcineva se “prinde” de reţetă, nu e dacă ci când. Șansa paradoxală a acestor autori-uzină e să se demodeze ce au scris, să nu se mai caute. Atunci, se pot pietrifica ne- sau mai puţin imitaţi.
6
Nivelul interacţiunilor. Această temă mi se pare importantă, subestimată şi puţin înţeleasă. Reiau aici ceva expus deja în eseul despre „Plonjeu” de Nichita Stănescu. Dacă spunem „ochi ca cerul”, oricine își imaginează aproape automat una din culorile cerului (albastru… gri…). Aceasta este o interacţiune „tare”, comparabilă cu cea proton-electron din fizică. Speculată prea mult, ea intră într-un soi de inflaţie de noţiuni, care, poate pe moment, entuziasmează dar, după puţin timp, îşi pierde relevanţa. Dacă însă citim „cade peste mine umbra mării pururi fără umbră” **, avem ceva comparabil cu interacţiunea care ţine împreună doi protoni: ei ar trebui să se respingă, dar un mezon mediază o alăturare, altfel, imposibilă. Poezia care foloseşte doar interacţiuni „tari” sfârşeşte în noţional, pierde inefabilul, ratează deschiderea spre cosmos, se pierde pe sine. Poezia „tare” începe cu înţelegerea de către poet că şi în fizică şi în poezie palierul interacţiunii celei mai slabe produce accesul la maximul de forţă. La capătul opus, aş îndrăzni să zic că poezia prea calată pe interacţiuni slabe sfârşeşte în diluţia până la dispariţie a sensului. Este un risc asumat: acolo ea poate întâlni marile principii, tangentele la veşnic… sau se poate disipa. Diluarea interacţiunilor poate merge sincron cu autorul sau îl poate depăși. Poezia care stă pe interacţiuni slabe se recunoaște prin ceva extraordinar: transparenţa ei pune în evidenţă sufletul, apoi sufletele. Dar, dacă autorul se pune în poziţie subalternă, ea începe, încet și sigur, să arate ca un suflet adormit. Departe de a fi un murmur la întâmplare, poezia aceasta, îndrăznesc să o numesc „simili-cuantică”, reclamă răspunderi riguroase : dacă ea pune în evidenţă sufletul, atunci ea oferă acces potenţial la trecut, prezent și viitor, și încă în formă „operaţională”. Aparţine suveranului-poet să îşi asume „domnia” prin gesturi fine sau riscul să o rateze.
*Îmi permit să nu descriu echivalentul feminin al tânărului intelectual. Risc să fiu acuzat de misoginism.
**Nichita Stănescu, „Trecerea de la noţiuni la poezie…”