REXPUBLICA

Elena Stan

Noapte lungă de iarnă, cu glas de vifor turbat și urlete de lupi…E cald în casă și gheață în suflet, de aceea Viorica nu poate dormi. În salteaua confortabilă, parcă ar fi mii de ace care îi înțeapă trupul, ochii o ustură și refuză să se închidă, în timp ce în cap se aude: „Tic-tac, tic-tac! Uite cum se scurg clipele…Ți-ai ratat viața!“
Oare poți să fii ce vrei să fii, când sărăcia atârnă de brațele, de picioarele și de gâtul tău ca un lanț? În mintea ei, se succedă scene ce-au făcut-o să-i sângereze sufletul, mai ales că ar fi putut să cânte muzică populară și să cucerească scenele lumii și inimile tuturor românilor.
Părul des, negru și lucios îi venea dincolo de mijloc, iar cozile groase erau admirate de toți cei care o priveau.
Tot iarnă era când, neavând ghete, s-a încălțat cu sandale, și, ca să nu îi degere degetele, și-a pus șosete de lână. Era în clasa a XI-a, la un liceu într-un oraș din județ. A vrut să plece așa de acasă, a cerut bani de drum, dar părinții au oprit-o pentru o discuție serioasă:
– Nu poți să pleci așa, fiindcă vor râde toți de tine, draga mea copilă! Mai întâi va râde satul de noi, apoi cei ce te vor vedea în autobuz, și în tren, și colegii de școală. Dacă am fi avut o pereche de pantofi, și tot era mai bine!
– Știi că Aurică vrea să te ia de soție! Noi nu mai putem cheltui cu tine prin școală și nici nu știi dacă vei avea asigurat un post după absolvire. Nu te mai duci la școală și scapi și de sărăcie! Omul are casă mare, un salariu bun, oi, capre, porc și găini, îi explică mama convingătoare.
− Dar are cu douăzeci de ani mai mult ca mine, mamă! Nu înțeleg? Nu îmi puteți cumpăra o pereche de cizme?
Dialogul a rănit-o profund. I s-a explicat că are
un frate mai mic și el trebuie să aibă o meserie, dar ea se poate salva și poate salva și familia, căsătorindu-se cu bătrânelul acela.
La șaptesprezece ani, o persoană de patruzeci de ani ți se pare bătrână.
− Te iubește, mamă și va face tot ce îi spui! Dorința ta va fi lege pentru el, să nu te piardă!… Dacă ar fi afară acum, gerul nopții i-ar îngheța lacrimile. Se revede mireasă. Ea gătită, frumoasă, proaspătă ca o floare, el cu burtă mare, cu riduri pe față și cu trupul de bărbat trecut de prima tinerețe.
Își aduce aminte zâmbind amar, cum îl analiza ea și își liniștea conștiința, în timp ce își imagina prima noapte cu el. O va face femeie un bărbat de aceeași vârstă cu tatăl ei pentru care nu va avea niciodată un strop de iubire! Oare ar trebui să mimeze? Să facă așa cum mai văzuse ea prin sat: „Puiul meu, vino să te strâng în brațe!“, „Ah, ce tristă sunt că pleci la muncă, bărbățele!“
„Bărbățele“ și „puiule“ ar fi sunat ca o blasfemie! Cum să îi spui unui bunic așa ceva? Dar pentru o pereche de ghete și ca să nu mai aibă ochi scoși că e fată mare și cheltuiesc părinții banii cu ea la școală, merită sacrificiul!
Așa s-a trezit ea la casa ei și sincer…se bucura că el stătea cu zilele plecat, motivând că nu poate face naveta, distanța fiind așa de mare. Scăpa de obligația pe care o au nevestele…
Cu ce s-a ales din această căsătorie?
Cu un copil care a murit la naștere, cu o fetiță adorabilă, cu mâncare din belșug un timp, cu două perechi de ghete pe care și le dorise, cu un ceas de mână și verigheta și cu statutul de femeie măritată, la casa ei, care era obligatoriu…
Când face bilanțul, simte mereu un cuțit înfipt în inimă. Și-a dorit copii mulți, fiindcă și casa lor a fost plină: a avut trei frați și s-a bucurat de multă veselie, mult joc și voie bună, iar acestea au diluat puțin sărăcia.
Fratele cel mare s-a sinucis. A avut o relație cu o femeie cu 10 ani mai mare, apoi i-a făcut farmece și l-au găsit spânzurat de salcia de la poartă. Tatăl a vrut să o taie, dar ea l-a implorat în genunchi să lase copacul. Uneori merge și astăzi sub crengile lui și își plânge fratele pierdut.
Sora cea mare s-a căsătorit din clasa a VIII-a să scape și ea de jugul greu al sărăciei. Încet-încet din patru copii au rămas trei, apoi doi, iar la sfârșit unul: fratele cel mic.
Aurică venea din ce în ce mai rar acasă, lăsând bani puțini. Motivația era simplă: „Trebuie să trăiesc și eu acolo, la cămin, iar tu ai destule haine și perechi de pantofi. Mai poți vinde ouă, carne, scoate pui și vinde cloșca cu pui cu tot, nu te ține nimeni de rău.“
Moartea primului copil la naștere a fost ca o ușurare pentru el:
− Ei, lasă că și-așa suntem bătrâni! Nu văd de ce plângi atât de mult după el? Copil ne trebuia? Nu este mai bine fără? Poți să mergi unde vrei, în plus, nu este timpul trecut să mai facem altul!
Afară Crivățul strigă cu o voce gravă:
− Mi-e dor de tine, mamă! Nu te-am uitat! De aici, din cer, mă simt vinovată de toate nopțile tale pierdute…
Uneori i se pare că Măriuța îi bate cu degetul în fereastră sau că vine seara la patul ei și o strânge în brațe și o sărută pe frunte…
Viorica începe să suspine. Și ei îi este cumplit de dor de Măriuța, fetița dulce care s-a născut cu Tetrapareză spastică și cu care s-a chinuit singură șapte ani.
Când a auzit crudul adevăr, Aurică i-a spus de la obraz:
− Femeie, nu este cazul să ne ascundem după deget! Eu am pe altcineva, de aceea vin acasă o dată pe lună. Cred că ai înțeles acest lucru de mult timp, dar ai tăcut să îți păstrezi privilegiile de femeie măritată. Ei, bine, să nu te aștepți că mă chinuiesc eu cu acest copil care din cauza ta este așa cum este! Trebuia să mergi la un consult serios de la moartea primului copil la naștere, nu să te grăbești să faci altul! Ce? Ai crezut că îți rămâne casa? Dacă tu crezi că mai are vreun rost să stai singură în ea, nu ai decât. Cel mai înțelept ar fi să te întorci la maică-ta și la taică-tu!
Rememorează dialogul și înghite în sec și se înroșește ca atunci. De ce? Are prea multe motive! Ea l-a crezut un om cinstit și putea să bage mâna în foc că el nu o înșeală. Îl trata mereu ca pe o persoană care se sacrifică pentru binele familiei. „Săracul, doarme pe unde apucă și mănâncă pe apucate ce poate, să facă bani pentru casă!“
Doamne, ce proastă a fost! Apoi venea la ea din patul altei femei, pângărindu-i trupul. În sfârșit, dacă era cineva vinovat de faptul că nou-născuții nu au fost sănătoși, apoi cel mai bătrân din cuplu ar fi trebuit să își asume… Și în sfârșit, fusese împinsă să plece de acasă să scape de sărăcie și trebuia să aibă grijă de o minune de copil care se încorda de dureri, nu putea să se miște, dar avea o inteligență sclipitoare și o sensibilitate care îi rupea inima.
Era atâta căldură în brațele sucite care o cuprindeau cu dificultate de gât, încât ea uita de tot în acele clipe. Șapte ani a purtat-o în brațele ei de mamă, sperând să se întâmple o minune. Șapte ani nu a dormit ea nopțile să fie gata să îi maseze ușor mânuțele și picioarele, să o ducă la baie, să o schimbe, de aceea nu poate să doarmă nici acum.
Uneori se gândea ce va face copila, când ea se va stinge, când părinții se vor stinge și ei, și nimeni din neam nu va mai rămâne să îi poarte de grijă.
Cât despre gura lumii, a împroșcat-o cu venin cât a putut.
− Măi, dacă nici ăla care era ca taică-su nu a stat cu ea, are ea un defect nu se poate! Nu este bună de nimic. Să iei unul cu douăzeci de ani mai mare și ală să te lase pentru una de aceeași vârstă cu el!? Poate că îl muncea prea tare pe bietul om și avea și el nevoie de înțelegere că muncea să întrețină familia. Doamna și-a luat inele, cercei și verighetă de aur. De ce mai poartă verigheta și de ce nu i-o dă omului înapoi, dacă s-a dus naibii familia? A pedepsit-o Dumnezeu! Iată! primul copil a murit la naștere, iar al doilea s-a născut handicapat. S-a întors pe capul părinților și cu un copil, în loc să își termine școala…
Lumea, care nu știa adevărul, dorea să o ucidă cu bolovanii grei ai vorbelor. Era inuman ce tratament primise! Un copil bolnav, părăsită și înșelată de soț și pusă la zid de lume.
Așa a trecut ea prin cei șapte ani de condamnare. Cu siguranță că a suferit mai mult decât Măriuca, sărind la fiecare zvârcolire a acesteia, dându-i regulat medicamentele. Trebuia să trăiască pentru ființa aceea care depindea sută la sută de ea.
Nu avea să o dea la școală, știa cu certitudine că nu o va vedea dansând sau în rochie de mireasă și nici făcând câțiva pași prin curte.
Parcă o aude cu vocea angelică, spunându-i:
− Culcă-te, mămico! Să știi că nu mă mai doare așa de tare și mai ales nu mor! Nu-i așa că dumneata ai slăbit și ai ochii roșii din cauza mea? Să știi că nu vreau să te supăr și sper să mor cât mai curând să te eliberez!
Da, un copil vorbește despre propria moarte, când l-a maturizat așa de mult suferința. Și dezlegarea a venit într-o noapte, când Viorica a putut ațipi un pic, iar Măriuca a plecat fără să țipe și fără să își ia la revedere, să nu-și trezească mămica.
Mult timp, mama îndoliată strângea la pieptul ei o părere… I se părea că brațele ei sunt lipsite de sens. Brațe goale, mamă fără copil, soție fără soț, deși i se spusese că nu va fi trădată niciodată, dacă își va lua ca marjă de siguranță o diferență de douăzeci de ani!
La douăzeci și șapte de ani, să pierzi doi copii, să fugi în gura leului de sărăcie și să te întorci la sărăcie, să nu ai un venit și să nu poți dormi nopțile, simțindu-te vinovată că nu ți-ai luat rămas bun de la fetiță, nu ai încurajat-o în ultimele clipe ale vieții și nu i-ai luminat drumul necunoscut…
Ura nu este o soluție. Să îl urască pe fostul soț? Cu ce ar ajuta-o? Dacă urându-l putea să o reînvie pe Măriuca, ar fi făcut asta cu toată puterea ființei ei, dar acest sentiment distructiv nu putea repara nimic din răul ce se abătuse asupra Vioricăi.
Crivățul îi mișcă ferestrele cu zgomot de parcă ar dori cineva să le deschidă. I se pare că aude în noapte glasul fostului soț, plecat și el după Măriuca, deși nu a ținut-o niciodată în brațele sale:
− Ai fost prea bună pentru mine! Poți tu să ierți comportamentul meu inuman?
Un om care nu poate ierta, cu siguranță că acesta este cel mai sărac din univers, în rest, își va găsi el o bucată de pâine. Găinile cumpărate din pensia de însoțitor au devenit o sursă de venit. Cu banii primiți din vânzarea ouălor și a puilor, Viorica a cumpărat curcani, apoi gâște, supraviețuind de la o lună la alta.
În timp ce Crivățul pare să ducă departe cererea de iertare a primului soț, Viorica își amintește cât de încântată a fost când i-a venit al doilea pețitor: băiat cu cinci ani mai tânăr decât dânsa, cu casă în curtea părinților și fără obligație. Nu fusese însurat niciodată și i-a mărturisit că este fecior. În timpurile astea, când viața sexuală debutează la paisprezece ani, reprezintă a realizare să fii flăcău la treizeci și opt!
Bogat, mai tânăr și cuminte, potrivit de arătos. Nu va pleca din casa părinților, hotărârea era luată! În privința frumuseții, îi răsunau în minte vorbele bătrânelor din sat: „Bărbatul să fie puțin mai frumos ca Dracul!”
Al ei trecuse și acest ultim test. Soarta îi surâdea în față, în timp ce în spate se strâmba la norocul ei. De ce? Păi, Tudorică bea până cădea în comă alcoolică, dar nefiind din același sat, Viorica nu avea cum să știe.
Peste patru ani l-a îngropat și pe el. Viața cu Tudorică nu a fost ușoară, fiindcă de vreo trei ori l-a găsit cu spume la gură, aproape înțepenit, speriindu-se îngrozitor.
O creangă din nucul bătrân s-a frânt. Nu, nu este supărată pe părinții, i-au vrut binele, poate că a fost o povară pe capul lor. Inima i se strânge văzând că tata și mama au îmbătrânit, merg în baston și amețesc. Sunt trei luni de când a murit și sora ei cea mare de cancer pulmonar…
Se uită la casa lor mică. În trecut, părea neîncăpătoare, dar era bogată: au fost șase, apoi au rămas cinci, din cinci mai trăiesc patru. Când tatăl abia respiră, se roagă să nu rămână patru în casa aceea.
Prea multe temeri, prea multe morți, prea puține clipe de mulțumire și prea puțini bani!
Sărăcia se suportă mai ușor alături de toți cei dragi. Casa se clatină din temelii, e trecut de miezul nopții, jarul mai sclipește în sobă. Se ridică să mai pună un buștean pe foc și să ia o pastilă de somn…
Viața unui damnat la sărăcie este mai prețioasă decât moartea în mijlocul bogăției. Viorica se uită spre fereastră, ridicând recunoscătoare ochii spre cer și acolo, printre nori își vede copila mergând surâzând printre îngeri…