Cristina Negreanu

Cântul I

Din cubul de sticlă căprioara vede visurile cu cai de zmeură, galopând pe centurile de asteroizi, trăgând după ei gigantice elice de avion. Au nechezat înțepător de cactus și ochii de foc, veniți din herghelia vechiului Iad. S-au sculat să orbească inocenții și vin să spargă sticla atotapărătoare de… Gata, ajunge! Se pune punct și se ia de la capăt nararea, căci nu s-a început bine! Țicnit și absurd! Caii și lumile străine! Podkowinski, îl mai știe cineva? Fetișcana vede un trecător cu copite de măgar – faun turmentat ce cu greu ar răzbi în orice imaginație. Vai, săracul, cititor, deja-i bulversat! Nu știe ce-i de aflat! Noaptea liliachie năpădește pajiștea pe care au pierit fluturii, unde e piedestalul înconjurat de leduri – vis de starletă, proptit pe genele lungi din care flutură alene. Din când în când se aduce o tavă de metal lustruită cu glaspapir în colțurile căreia se taie constant cineva – pueril. În aer se simte gust de vin dulce pe când animalele mai mici își ling rănile spre vindecare, în urma încăierării cu leii. E frig îngrozitor și clubul colcăie de petrecăreți dionisiaci. Sub tălpi mișună viermii pe un covor murdar de iută, toți au încetat să-i mai ocolească, sunt peste tot și inundă nările mucegăite, simțurile amorțite. Luna albastră se oglindește în sticlă, la fel de rece – și căprioara ar vrea aripi mecanice să spargă deopotrivă bariera și atmosfera, dar are prea multe pastile îndesate în căușul palmei stângi. Se hlizește la ele și începe să danseze. Caii lovesc în pereți, viermii se urcă pe pulpe, pe sub latexul sufocant, unii se lipesc de vene și intră prin ele, alții invadează gura și parcă au gust de budincă de vanilie. Cu ochii injectați, fără lacrimi și speranțe, o sufocă larvele ca p-un om fără iluzii, măcinat până la os de îndoieli, cuprins de angoasele cubului cel mereu mut, ascultător și amantul perfect – liniștit și adormit, inutil și plin se suferințe.
24, 48, 60. Pădurea de beton înghite aleile pavate cu piatră cubică, roasă pe alocuri, lucioasă, plină de bălți în care se joacă, difuză, lumina gălbuie a unui lampadar obosit. Ploaia izbește panoul publicitar al localului cu gazele dansatoare. Decolorat și râcâit, rollup-ul de la intrare ne promite un „bun venit” în lumea obscură a celor cu colți groși și gheare alungite, fin pilite. Pașii săltați ai unui bărbat masiv, înfășurat într-o geacă lungă de nailon gri, se aud sâcâitori de-a lungul bulevardului. Merge grăbit, cu mâinile vârâte adânc în buzunare și cu capul plecat. Părul i s-a lipit de creștet, umerii îi stau ridicați și de pe haină curg șiroaie de sânge. Vocile din cap țipă, izbind cu barosul pereții rațiunii, durerea se resimte din craniu în tot scheletul și parcă ar aluneca bine pe esofag o sticlă de scotch. E trecut de miezul nopții. În vitrina kitschoasă a aceluiași bar, luminată strident, grosolan, cu leduri roșii, își unduiește coapsele o girafă dezgolită – pulpele zdravene se zguduie pe ritmul muzicii electro punk; sânii voluptuoși saltă răzvrătiți; mâinile subțiri răvășesc lasciv claia de păr negru ondulat și ochii, ochii i-au părăsit de mult lumea celor vii. „Sărmana, a nimerit într-o mare catastrofă”, gândi străinul, stând pironit în fața ei, sub dușul tomnatic.
Sunete vagi de tocuri apar pe trotuarul îngust. O pereche de picioare albicioase, încălțate în pantofi lăcuiți de un roșu-aprins grozav, cu toc cui, înalt, au ieșit la vânătoare. Sunt acoperite de-o fustă mult prea lungă de doi centimetri, piele ecologică, brun-roșcată, lovite de pardesiul îmblănit, bălăngănindu-se suav – precum pașii stăpânei sale. Duduiei îi atârnă la gât o tinichea de alamă, în care se reflectă neonul barului burlesc. Pe plăcuță stă gravat un tarif infam pentru o clipă de fericire, alături de un slogan ipocrit „I’m the boss!”. Să fim sinceri, e doar o căprioară ținută în lesă de lupi. Lanțul zornăie, dar nu-l aude nimeni, căci e acoperit de chicotul buzelor rujate obsesiv cu roz bombon. În liniștea nopții clănțănitul clapelor, de pian dezacordat, îngână un cântec de leagăn – O, minunată lume nouă la fel de înnegrită, colcăind de specimene frumoase, ce noapte de noapte se vând pe un dolar la o sută de grame, ce-ți veni să tulburi ființa? Ce-ți veni? Ireal, halucinant, dar atât, atât de palpabil locul pe care-l numeai „sigur” e o groapă a morții la lăsarea întunericului și iată, iată, dezastrul colosal cântat de un violonist ciung!
Două mașini trec fugitive pe asfaltul alunecos. Farurile orbesc bărbatul care se chinuie să-și ferească privirile cu brațul drept. Timpul se oprește pentru atacul final. Becul mic, cât un purice, pâlpâie în penumbră, camera de filmat pornește cu un cârâit și obiectivul se concentrează pe scena luptei. Mitraliera rage, spărgând vitrina și glonțul unui Luger țintește ţeasta omului.
La etajul opt al blocului la parterul căruia își întinde tentaculele caracatița moravurilor ușoare, în spatele perdelelor grele, ni se divulgă crima de la ora 02:45, de pe bulevardul Noon Grey. Prin ganguri, adăpostiți de umbre, bărbați în robe negre adună păcatul milenar, descătușând forța odioasei minți animalice. Ploaia nu mai spală nebunia și orice zeitate a abandonat omenirea! Călăul bărbatului de la etajul opt, șterge tacticos lama satârului, stând tolănit pe salteaua mortului – uzată și murdară. De pe noptiera cu vopseaua cojită, ticăie enervant un ceas pătrățos și o stație de emisie-recepție prinde viață. Sebastian tresare, fixând corpul din ștreang. O voce gâjâită se sparge de pereți.
– E timpul!
Se ridică tărăgănat, vâră Lugerul sub centura pantalonului și desuflecă mânecile cămășii Armani – albastru safir. Închise tacticos nasturii manșetelor, așeză gulerul, trăgând cu vârfurile degetelor de colțuri și săltă pe brațe pardesiul ultramarin. Totuși, nu părăsi încăperea, rămase cu ușa de la intrare larg deschisă, balansându-se pe scaunul de lemn al mesei din bucătărie, lăsându-și o mână să atârne. Ținea capul rezemat de spătar și urmărea, cu ochii mijiți, oamenii perindându-se pe culoar.

Cântul II

În josul orașului adormit, vulpea așezată turcește pe podeaua bisericii cu turla neagră, etalează a zecea arcană, știind că Nebunul stă strangulat în pomul vrăjitoarei, transformat într-o giurgiuvea ieftină. La etajul opt, Sebastian se trezi, leneș, amorțit, simțindu-și tâmplele zvâcnind. Cadavrul se legăna în adierea zorilor purpurii – încă era devreme. Furtuna trecuse și ravajul ei se resimțea în răcoarea dimineții. Barul de noapte își trăsese obloanele și baricadase gazelele. Telefonul mobil, pierdut prin căptușeala buzunarelor, prinse să țiuie. Bărbatul aprinse o țigară de Egipt, pufăind nerăbdător – din când în când se juca cu filtrul încălzit între falangele îngălbenite de nicotină.
– Erb! Glasul răgușit țipă iritat. Erb! Nenorocitule, răspunde! Ai dreptate, e mai bine să taci! Oricum, ai făcut o treabă bună! Virăm imediat în cont suma de…
Sebastian mânjea cu benzină locuința, trasând linii precise cu canistra. Nu se obosi să răspundă bărbatului sâcâitor și aruncă celularul pe pardoseală, alături de un zippo aprins. Ieși pe ușa larg deschisă, pocnind ritmic din degete. Înaintând, fluieră un cântec vechi cu iz de jezz.
Coborând grăbit scările, Sebastian se izbi de un puști cu ochelari rotunzi. Stătură o vreme, uitându-se unul la celălalt – pradă și prădător. Rânji. Nimeni nu-i fără vină, nici măcar cel pe care toți îl consideră drept mielul din poveste, căci până și el are colți lungi și gheare în loc de copite. Blănița bucălată e sângerie și mâzga neagră i se prelinge de pe cornițele abia răsărite pe creștet. E duminică dimineața și băiatul se ducea spre biserica din apropiere – ale cărei clopote băteau înnebunite spre izbăvire. Sărmanul, uitase biblia pe măsuța de cafea și alergase într-un suflet după ea. Sacerdoții ridică, în paraclist, mâinile împreunate deasupra capului. Totul e iluzie și totul e realitate! Timpul nu mai stă la dispoziția omului, iar vinovații se vor afla și vor fi pedepsiți după cum se cuvine!
– Vreau să trec! Se auzi vocea stinsă a tânărului. Sebastian zâmbi șiret, colțul gurii i se ridica batjocoritor. Corpul masiv se proptea când de balustradă, când de perete, blocându-i accesul la etajul superior. Limbi de foc năvăleau pe ușa apartamentului 12. Diavolul cu ochii gri savura spaima mielului, hrănindu-se lacom cu tremuratul său. Băiatul se lovi cu umărul de pieptul bărbatului, vrând să se strecoare pe lângă el – totuși, prada se aruncă, ironic, în brațele prădătorului. Chiar așa să fie?
– Șhhh… Sebastian strângea tot mai tare la piept trupul firav. O mână expertă cobora lent pe catarama curelei, alunecând pe întăritura din pantaloni. Degetele lungi, osoase, foarte reci pătrunseră pe sub materialul de stofă scumpă, strângând patul Lugerului, apoi îl scoaseră încet și-l înfipseră în stomacul atacatorului.

Cântul III

O zi de mai, o joi cu speranțe de mai bine, pe când sezonul furtunilor se întoarce acasă. Un lac stătut e bătut de ropota furagă prin care aleargă dihania scheletică, alungită până la nori. Picăturile apei se amestecă cu bolboroseala acvatică. 1, 4, 7 secunde și o mână se arată la suprafață. Hainele kaki sunt mlăștinoase, omul e derutat, speriat – fără nume și scop. Unde e? Cum a ajuns acolo? În curtea interioară a unui conac victorian, pe fundul unei bălți duhnitoare. Deasupra, atârnă cu gâtul rupt o femeie cu ochii de cioară – negru abisal – și în aer se simte miros de mosc și cenuşă. Moarta-i zâmbește meschin, cu gura strâmbă, rujată cu mure. Bărbatul pășește greoi prin nămol, împiedicându-se, din când în când, în ierburile înalte. Ușile salonului de zi se izbesc frenetic, perdelele dansează precum vălurile femeii spânzurate, vrând să se smulgă de pe galerie. Sebastian intră temător, pielea i se zbârlise de la frig și tâmplele pulsau agonizant. Urmele tălpilor sale murdăresc marmura albă. Dezbrăcă, rând pe rând, fiecare haină și se privește înspăimântat în oglinda estică, agățată pe un perete înțesat cu portrete. Trupul rănit sta dovadă a unui episod șters din memorie. Pe brațul drept tronează un simbol straniu, cu trei corbi încoronați cu laur ce țin în ciocuri o cruce eroică, sculptată în stil gotic.
– Ce s-a întâmplat?
Pe sofa tapițată cu catifea verde îl aștepta un rând de haine și o listă de proscripții. Făcea asta și înainte? De ce nu-și amintea nici măcar numele? O bufniță buimăcită de furtună se izbi de ferestrele mari, apoi se prelinse pe podea. Bufnitura îl făcu să tresară. În noapte, liniștea se instalase în vechiul conac, ascuns de-o pădure de pini. Sebastian se spălă fără grabă, îmbrăcă hainele de firmă, apoi ascunse diverse arme prin buzunare. Telefonul fix suna înnebunit în furcă, pe când îl ridică i se indică prima adresă. (…) Trezit singur – mort de-a binelea – în scrânciobul lumii întunecate, Sebastian ajunge să comită fapte de neiertat, precum, iată, crima de la ora 02:45 sau tinerii din pădurea Goilor. „O, tu, minte, rabdă și taci, c-o veni și vremea adevărului!” repeta adeseori, îmbătându-se cu iluzii. Pe urmele pașilor scăldați în sânge, bărbatul s-a scufundat în iadul masacrelor, obținând o frântură de informație aici, una acolo – piesă cu piesă, până când puzzle-ul s-a dezlegat, iar cartea fără nume capturează regele, regina și întregul regat!

Cântul IV

Mielul presează măruntaiele prădătorului cu țeava armei, strângând-o cu putere în plamă.
– Cine ești? vocea gravă, răgușită, a lui Sebastian îl făcu pe băiat să ezite. De ce nu-l recunoștea? Doar i-a omorât prietenii în noaptea aia cu Loronna pe urmele lor! Sângele îi clocotea în venele tinere și mânia îi iuțea gesturile.
– Nenorocitule!
Dacă crezi că mai ai timp de reacție, te înșeli. Ceasul ticăie iritant, clopotele urlă, chemând trâmbițele din ceruri. Băiatul se năpusteşte ca un taur înfuriat asupra bărbatului, apăsând trăgaciul. Ochii turbați cer răzbunare și mielul fără de păcate înoată în marea învolburată, ieșind acoperit de smoală. Focul mistuie etajul opt. Corpurile celor doi se năvălesc în josul scărilor, oprindu-se între etaje. A sosit timpul izbăvirii sau așa au plănuit porcii? Lemnul trosneşte sub văpaia nemiloasă. Sebastian se ține cu mâna dreaptă de abdomen, mergând șchiopătat. Băiatul respiră sacadat, privind nebun în jur – cuțitul stătea înfipt în stern și arcada dreaptă era spartă.
– Nu te iert! Lacrimile se rostogoleau pe obrajii însângerați, buzele voluptuoase tremurau și obrazul zvâcnea. Nu te iert că i-ai omorât!
– Nu caut iertare!
– Trebuie să mori! E musai! Ai făcut…
– Or să apară alții!
Tânărul se ridică cu ultimele puteri, aruncându-se peste bărbatul care se sprijinea, cu greu, de balustradă. Căzură amândoi, unul peste altul, storciți de betonul rece. Camera filma din nou, prinsese momentul ideal al morții pasionale. Ură, iubire, năucire și ce-i al vinovatului să revină vinovatului! Călăul își găsi alinarea în mâna prăzii fără să apuce să mai agățe porcul cel mare în cârligul din abator. (…) Un maldăr de carne prin care se deslușea cu greu un individ cu ceafă lată, îmbrăcat într-un costum negru de cașmir, tasta cu degetele butucănoase raportul.
Nume real: Sebastian Alond. Nume de cod: Erb. Ocupație: Asasin. Vârsta: 35. Domiciliu: Necunoscut. Cauza morții: necunoscută.
Apucă receptorul din furcă și apăsă cu degetele unsuroase de la cartofii prăjiți pe care-i înfuleca hulpav, numărul următorului crupier. Cu puștiul cum rămâne? Cineva ar spune „nicicum”, căci, săracul, a fost pionul cel mai neînsemnat, dirijat de organizația animalică care, iată, a trimis o gazelă la plimbare îmbrăcată doar cu un minijup. Păcat, băiatul nostru nu a înțeles că Erb elimina machiavelicii organizației. Spânzuratul, el însuși, fusese cel care comandase moartea odioasă a unui sărman cetățean, mutilat în batjocură, cu ochii scoși din orbite, cu limba tăiată, cu membrele frânte, agățat de un cârlig într-un abator închis printre câțiva miei uitați de la vreun Paște trecut. Totuși, să ne amintim că morții așteptă cu așchii de stejar înfipte în obraz, să mai bea încă o dată, o ultimă oară, lumea care le-a fost atât de dragă și care i-a lăsat naufragiați pe-o corabie beată. Ochii gri se deschiseră lent, Sebastian respiră încetișor. Totul în jur se rotește haotic, căzătura îl imobiliză. Umbre diforme se reped la el și nu se poate împotrivi, lăsându-se prins asemenea unui animal înghesuit într-o dubă clandestină (…).
O, voi, umbre pe pereți aruncate, tulburați, tulburați paharul lui Dionisos și cântați, diavoli săltăreți, în Do Major ocara vremurilor prezente! Morții așteptă la ceas de noapte, veioza pâlpâie însingurată, pisica miaună pe scara de beton și ce păcat, păcat, o, păcat că drumurile toate s-au pierdut sub viermi și fluturi răstigniți! O, păstor cu turma moartă, de ce te uiți la noi chiorâș? Crezi că-i în van orișice lacrimă, orișice iubire? În scrânciobul corăbiei bete ne prefacem adormiți, neștiutori și piperniciți până trecem – n-o vom face – de animalele cu piei de oameni. O, lume, lume, s-a așternut toamna peste tine și iarna n-are milă…
Amurgul a năvălit în odaia albă, lipsită de mobilier. Într-un colț stă chircit un bărbat trecut de treizeci de ani, are părul răvășit și pijamalele din in sunt pătate de sânge și puroi. În gara Urlich, pe care o vezi când ițești capul pe fereastră, trenul intră șuierând agale – personajul încearcă să se ridice, tremurând nesigur, agățându-se de giurgiuvele. E curios, vrea să știe cine e noul venit. În mijlocul citadinului industrial un schelet se năruie, zguduind pământul – a fost speranța care a părăsit lumea! Iluziile știu că prin oraș aleargă stafiile cvartetului ce n-a mai rezistat la Suita a opta a decadenței și vai, vânătorul a înghețat cu mâna încleștată pe patul puștii, s-a înfiorat și întru salvare se roagă la zeii dispăruți – a uitat de cerbul cel mare, văzând grupul translucid gonind îngrozit de propria formă.
E haos și aerul s-a umplut de angoase, bărbatul privește mut scena nebunească și-și proptește capul de fereastră – e atât de rece! Alarma sună asurzitor, toți pot să se salveze, mai puțin el, prizonier al minții și al uitării – uitare, ce cuvânt grosolan, operează fără anestezie pe cord deschis, întorcându-te la „nu exist”. Timpul a încremenit! Vai, cât de liber se mai simte Sebastian stând cu mâinile răsfirate, răstignit de văzduh, stăpân al lumii, pe marginea pervazului de la etajul al paisprezecelea – vede doar linia orizontului, apoi nimic! Uitare!
Lumânarea, lăsată pe o masă în grădina amintirilor, așteaptă posacă c-a vântul s-o stingă – nu inspiră și nici n-o s-o facă, aceeași pâlpâire melodramatică, acum sâcâitoare. E toamna târziu, prin casă au călcat hoții de vise ș-au pustiit, pas cu pas, desfătarea dorinței pierdute într-un dans lasciv. Imaginile se joacă pe pereți, gălbejite și timide, desprinse dintr-un teatru de umbre rotativ. Scena întâi a îngrozit publicul: Nebunul stă spânzurat ca XII! Scena a doua a scandalizat auditoriul, s-a sculat val-vârtej ș-a părăsit tribuna: Justiția stă oarbă, așezată-ntr-un car de luptă! Ochii – de un gri glaciar – scânteie prin fiecare ungher, strigoi sau halucinație? Criminal adus p-un disc de vinil, XIII scos dintre arcane, Caligula întors printre noi!
– Rezistă!

SFÂRȘIT

Inima-i plina de bucurie cu prieteni printre litere #next
Pe covorul artei, stăm întinși, înveliți cu sentimente
Iar în ceasul patru, dăm drum la fericire #next
Ne alunecă ochii printre versuri ca o mireasă căzând în gaura neagră a oceanului #next
patru nopți grele și reci/
Dumnezeu își schimbă fața/
magia-apare din veci/
doar la patru dimineața #next
Si asa continua arta, oda, bucuria,
Deschizandu-ne sufletele, bucurandu-ne inimile #next
Înainte de lună, niciodată nu scriem
Și totuși o clipă de tăcere,
Nu ar fi complet îndeajuns,
Pentru a scrie mai departe,
O emoție, o artă,
La 4 când e apus.
Susținem scriitorii și arta în diversele ei forme #next
Cu stiloul în mână sunt gata de creat/
Printre prietenii mei mă simt inspirit #next
când vine ora patru și orologiul bate
ne îmbrăcăm în haina sinelui cu toții
și devenim ofrandă în astă societate
sorbind dintr-un tandem de vină și emoții

next

Armonioasă apartenență la corul creației
se unesc sufletele din care izvorăște glasul inovației #next
M-ai pus pe jar cu dracii tăi,
Inflația a crescut și azi din nou,
Dar știu că tot mă iubești.
Țara arde, baba se piaptănă,
Iar noi nu avem ce să facem toată ziua.
Ne confruntăm cu probleme amoroase
Și tu te holbezi la mine pe furiș
La terapia de cuplu.
Psihologul ne-a dat afară pe amândoi.
Suntem nebuni de legat
Ca luni de duminică.
Pe drumul spre nemurire/
Gustăm cu totții nectarul cunoașterii/
Printre litere purcedem-/
Emoțiile ne sunt fascinantă călăuză
în cuvinte cu grijă drămuite
nopți de-a rândul
ne citim unii pe alții
și ne înțelegem gândul

next

Iubiți și scriitorii sau dați-i la câini
Arta se naște din priviri, gândiri
și va ajunge pe Marte
ca o pasăre de noapte.

Pentru a scrie mai departe,
O emoție, o artă,
La 4 când e apus.
Susținem scriitorii și arta în diversele ei forme #next
Cu stiloul în mână sunt gata de creat/
Printre prietenii mei mă simt inspirit #next
când vine ora patru și orologiul bate
ne îmbrăcăm în haina sinelui cu toții
și devenim ofrandă în astă societate
sorbind dintr-un tandem de vină și emoții

next

Armonioasă apartenență la corul creației
se unesc sufletele din care izvorăște glasul inovației #next
M-ai pus pe jar cu dracii tăi,
Inflația a crescut și azi din nou,
Dar știu că tot mă iubești.
Țara arde, baba se piaptănă,
Iar noi nu avem ce să facem toată ziua.
Ne confruntăm cu probleme amoroase
Și tu te holbezi la mine pe furiș
La terapia de cuplu.
Psihologul ne-a dat afară pe amândoi.
Suntem nebuni de legat
Ca luni de duminică.
Pe drumul spre nemurire/
Gustăm cu totții nectarul cunoașterii/
Printre litere purcedem-/
Emoțiile ne sunt fascinantă călăuză
în cuvinte cu grijă drămuite
nopți de-a rândul
ne citim unii pe alții
și ne înțelegem gândul

next

Iubiți și scriitorii sau dați-i la câini
Arta se naște din priviri, gândiri
și va ajunge pe Marte
ca o pasăre de noapte.