Violeta Mihai
Magritte este autor de ficțiune. El instaurează genul individualist, capabil de forță deranjantă și dezintegrare, căutând să perturbe, cu orice preț, monotonia, banalitatea în care se complace ochiul leneș, obișnuit cu circumstanțe impuse de reguli și cataloage, de norme și legi fizice. Această perturbare a monotoniei nu-l preocupă numai pe Magritte, ci se extinde la Salvador Dali, la toți pictorii anilor ’30 ce concurează pentru revoluția împotriva reducerii omului la ipostaza unei mașinării.
Cooperarea trebuie înlocuită de concurență, ceea ce produce o revoluție a ideilor, o răspândire a acestora fără precedent. Existența mașinilor a eliberat specia umană de povara necesității, iar efortul economisit putea fi, în sfârșit, utilizat în favoarea artei. De la Oscar Wilde la George Orwell, trece o jumătate de secol, apoi totul pare posibil, căci pictura își ia revanșa, lumea fiind populată de artiști, fiecare dintre ei străduindu-se să ajungă la perfecțiune în modul în care i se pare cel mai onest și cel mai bun.
Sentimentele de înstrăinare și de abandon vin din urmă, pentru a doua oară, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, frustrarea izolării scoțând la iveală opere cuprinse de critici în intervalul cunoscut sub numele de perioada Renoir, un interludiu colorat de pesimism și de violență, cuprinzând tablouri ce conțin motive ca torsul feminin, bărbatul mic, pălăria, castelul, stânca, leul, aripile etc. Tablouri ca Homesickness, The Forbiden Universe, Favorable Omens, sau Black Magic pun problema unui univers ce aparține în exclusivitate creatorului. Sentimentul de frustrare nu este niciodată mai apăsător ca atunci când orizontul din Homesickness este opac, lipsit de relief, de substanță, apăsător. Sirena de pe canapeaua galbenă, porumbelul auriu ce se termină cu un corn al abundenței de flori, femeia jumătate albastră, jumătate reală, leul care se uită în gol, cu spatele la omul negru cu aripile negre, atârnând, sunt numai câteva dintre simbolurile descoperite în perioada Renoir. Culori calde, animale, oameni, păsări, galben citron și orange, roșu, sienna, puțin albastru cerulleum, gri, un ocean de gri, nuanțe insignifiante urcând pe piedestalul pe care se așază femeia din Black Magic.
Pictura făcută pentru a putea ateriza pe pânză, nu pe covor, face parte din provocarea aruncată contemporanilor. Gestul răutăcios a fost convertit într-unul benefic, de matematică vizibilă, pur act al minții, incomod pentru cei din jur, familie și prieteni deopotrivă. Viața este tangibilul așa cum pictura este vizibilul, sculptura pipăibilul, muzica auzibilul, dar interiorul unui lucru este interzisul, invizibilul, iar acel interior este supus suspiciunii lui Magritte care sugerează că memoria reprezintă chipul unei femei dăltuit în piatră, având în față un pahar din sticlă pe trei sferturi plin și un măr copt. Pictura este arta capabilă să realizeze cuvinte vizibile, nimicul pipăibil, sentimentele vii, așa cum se întâmplă cu oul din tabloul Elective Affinities, care poartă în el germenii vieții viitoare, simbol al increatului ținut în cușcă, ca și cum viața ar putea în orice moment să-și ia zborul, Salvador Dali mergând până într-acolo încât să-și înconjoare casa cu ouă din marmură, simboluri ale perpetuării infinite a vieții.
Omul în negru, purtătorul aripilor negre din Homesickness, întors către orizontul galben din dreapta, nu pare atras de ceva anume, se sprijină de pod, avându-și mâinile încrucișate ca și cum nu mai există nicio cale de atingere a realității, a visului, a idealului, mâinile încrucișate simbolizând lipsa puterii, încetarea oricărui efort creator, protejarea intimității, nesiguranța, reticența în exprimarea emoțiilor. Oamenii concentrați pe cuvinte au tendința să se articuleze pe sunete, pe informațiile pe care vor să le transmită și nu iau în considerație că anumite părți ale corpului îi contrazic. Ființele umane au uitat să transmită emoţii reale, au uitat că, în întreg procesul de comunicare, corpul nostru ne confirmă sau ne infirmă cele transmise. Îngrijorător este faptul că oamenii au uitat chiar şi de importanţa comunicării gestuale. Mulţi nu reuşesc să-şi adapteze poziția la contextul social, se mișcă mult prea lent sau, dimpotrivă, mult prea repede. Din cauza acestor inadvertenţe, oamenii nu se mai înţeleg unii cu ceilalţi faţă în faţă, iar acest lucru poate duce la conflicte cu toate părţile. La fel ca în cazul brațelor, picioarele lipite semnifică nevoia de a se proteja ori senzația de pierdere a controlului, de teamă, nevoia de siguranță, în timp ce tălpile lipite de paviment sugerează stabilitate. Aripile sunt expresia aspirației sufletului spre o condiție supraumană sau ale năzuinţei de a transcende condiţia umană, a posibilităţii zborului şi de înălţare până la cer. Aripile sunt puse în legătură cu abilitatea cunoaşterii, cu imaginaţia, gândirea, libertatea şi victoria. În alte civilizații și culturi, aripile exprimă libertatea de a abandona lucrurile lumeşti – ca rezultat al contemplaţiei – şi de a ajunge în Paradis. În Rig Veda, aripile sunt asociate cu inteligenţa, mai rapidă decât orice pasăre. Arhitectul Universului, „acel olar făuritor de cranii“, creează lumea prin mişcarea braţelor sale înaripate. Egiptul Antic avea zei înaripaţi cu rol protector. Ei ocroteau creaturile acoperindu-le cu aripile lor, încercuind cu ziduri incintele şi templele ale căror porți erau împodobite cu imaginea înaripată a lui Amon-Ra. Uniunea dintre Butho – şarpele şi Nekhebet – vulturul, reprezentând Egiptul de Jos şi respectiv Egiptul de Sus, va da naştere unui şarpe înaripat (similar lui Quetzalcoatl, şarpele cu pene al aztecilor), simbol al uniunii dintre Cer şi Pământ. Pasărea simbolizează regenerarea, zborul dintr-o lume în alta, superioară. În acelaşi mod, scarabeul egiptean, după ce se târăşte o viaţă întreagă pe pământ, îşi întinde aripile la sfârşitul ciclului existenţei sale, pentru a se înălţa spre soare. Pasărea colibri reprezintă răsăritul soarelui şi, de asemenea, sufletul care se ridică de la pământ pentru a ajunge la cer. Tradiţia creştină asociază aripile cu lumina Soarelui Dreptăţii, care iluminează inteligenţa celor juști. Dumnezeu protejează omul cu umbra aripilor sale iar când omul se îndepărtează de divinitate, îşi pierde aripile originare. Îngerii sunt cele mai pure expresii ale spiritului înaripat. În tradiția greacă, Hermes purta sandale înaripate, simbol al călătorului şi al mesagerului, al viselor, impulsului şi mişcării.
Grecii reprezentau dragostea şi victoria ca fiind înaripate. Conform lui Platon, aripile înseamnă inteligenţă şi înţelegere. De aceea, ele sunt asociate cu anumite animale fabuloase, cum ar fi Pegasus – calul înaripat – aspectul cel mai rafinat al simbolismului specific animalier. Aripile sunt, de asemenea, simbolul optimismului, al libertății spirituale, dar, având în vedere că sunt negre, semnifică durerea, tristețea, disperarea, neputința. Dicționarul de simboluri (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, 1994, I, p. 141 – 143) explică aripile ca simbol al avântului, al dematerializării, al eliberării sufletului dar, ca în orice tradiție, aripile se cuceresc, cu prețul unei inițieri și a unei purificări.
Posibilitatea și facilitatea de a zbura sunt specifice nemuritorilor, tuturor celor eliberați de tirania pământului, celor hrăniți cu mister, cu dorul de acasă, așa cum este uneori R. Magritte, creatorul de mister.