REXPUBLICA

Mihai Ioachimescu

Poate ar fi fost mai potrivit să scriu prima cronică de film pentru revista Rexpublica abordând un alt film, și nu „Reconstituirea”. Spun acest lucru deoarece, se pare, am pornit escaladarea cinematografiei românești direct cu „Everestul” său. Titlul de cel mai bun film românesc făcut vreodată (sau „ever”, cum ar fi fost mai corect) i-a fost acordat în 1990 de către critica noastră de film… o reparație tardivă, dar necesară.

Pentru cei care încă nu au văzut acest film, le recomand să se documenteze despre învolburatul an 1968 și despre ce a însemnat el pentru România (mai corect, pentru Republica Socialistă România). 1968 a fost anul în care URSS și aliații săi din Pactul de la Varșovia, exceptând România, au invadat Cehoslovacia, suprimând brutal demonstrațiile anticomuniste de la Praga. Mai precis, Primăvara de la Praga a fost redusă la tăcere de tancurile tovarășilor din lagărul socialist. Nicolae Ceaușescu avea să speculeze la maximum acest moment, iar, luând o poziție fermă împotriva invaziei, avea să câștige simpatia lumii civilizate, adică a Occidentului.

Filmul „Reconstituirea” a fost produs chiar în 1968, iar acest lucru se simte și, mai ales, se vede. Horia Pătrașcu este autorul nuvelei pe care s-a bazat filmul, iar acțiunea este inspirată dintr-un caz real. Lucian Pintilie a fost impresionat de acest scenariu și a hotărât să realizeze filmul cu același titlu. Cred că scenariul s-ar fi pretat și pentru o piesă de teatru, având în vedere acțiunea și personajele care o populează. Câțiva ani mai târziu, în 1975, Miloš Forman avea să realizeze în SUA un alt film de referință: „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, inspirat din experiențele și viața trăite de regizorul ceh în lagărul comunist. Comparația merge până la un punct, deoarece, în cel românesc, personajele sunt libere, în timp ce în cel american ele sunt plasate într-un ospiciu, unde libertatea de mișcare le este sever limitată.

Lucian Pintilie creează un film autentic, zugrăvind o realitate „nefardată”. Îl ajută talentul, dar și raportarea constantă la simboluri puternice, care încadrează filmul în panoplia capodoperelor. Nu voi povesti filmul, nu îmi doresc asta și nici nu vreau să concurez cu Wikipedia , dar mă voi opri asupra câtorva simboluri pe care le-am identificat și pe care vreau să le împărtășesc. Filmul durează aproape o oră și 40 de minute, adică puțin mai mult decât meciul de fotbal din film, jucat în localitatea de pe Valea Prahovei. Nu vedem stadionul, dar auzim din când în când vuietul mulțimii („pâine și circ”, cum spuneau vechii romani), iar pe televizorul din bufet surprindem câteva imagini pasagere. Absența publicului larg, care este concentrat exclusiv pe meci, sugerează politica regimului comunist de a ține populația departe de evenimentele importante sau sensibile. Ambulanța care gonește cu un jucător accidentat, de la stadion către spital (presupunem), omoară câteva rațe ale unei bătrâne. Scena are un aer pronunțat balcanic, amintindu-mi de „Pisică albă, pisică neagră” sau „Zorba Grecul”. Cel mai important personaj, ierarhic vorbind, este procurorul (interpretat magistral de George Constantin). Diferența dintre el și restul lumii este subliniată și de vestimentație, el este îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, are practic puterea unui Cezar și decide ce și cum trebuie să se întâmple. Singurul personaj care i se opune este profesorul alcoolic de la liceu (Emil Botta), care contestă absurditatea situației, asemănătoare cu scenariile kafkiene. Deși toată lumea știe că profesorul are dreptate, preferă să îl considere alcoolic și, astfel, să îi invalideze judecata.

Aripa tânără a filmului are exact calitățile și defectele generației pe care o reprezintă: imatură, debusolată, lipsită de încredere. Avem impresia că personajele tinere trăiesc într-o închisoare cu pereți de sticlă. Ripu și Vuică sunt anchetați pentru o infracțiune care, în SUA, le-ar fi adus doar o noapte la arest. După câteva pahare în plus, cei doi se încaieră la birt și îl bruschează (și agresează) pe crâșmar. Mai dărâmă și o coșmelie din lemn drept bonus. Procurorul afirmă că faptele lor ar echivala cu trei ani de închisoare. Totuși, realizarea unui film educativ, o reconstituire a serii fatidice, le aduce clemență. La insistențele profesorului, cei doi își primesc buletinele înapoi și sunt anunțați că nu vor merge la închisoare. Refuzul lor de a-și lua actele denotă, de fapt, incapacitatea tinerilor de a-și gestiona libertatea.

Singurul personaj feminin al filmului este o tânără adolescentă, ușor întârziată, care defilează în costum de baie în fața personajelor pe tot parcursul filmului. Deși toți bărbații o poftesc, nimeni nu o abordează direct. Actrița Ileana Popovici, aflată la primul său rol, o interpretează sugestiv. Tot la debut sunt și Vladimir Găitan și George Mihăiță, ambii studenți la IATC în timpul filmărilor. Cei doi aveau să aibă o carieră remarcabilă în cinematografia românească: regretatul Vladimir Găitan cu rolul său din „Ultima noapte de dragoste”, iar George Mihăiță consacrându-se în comedie („B.D.”). Remarcabil este și Ernest Maftei, în rolul milițianului obtuz, capabil să respecte regulamentele cu o devotare fanatică.

Închei analiza cu personajul colectiv. Într-unul dintre monologurile sale, procurorul spune că, dacă legile s-ar respecta cu strictețe, jumătate din oraș ar avea dosar penal. Mulțimea își petrece ziua liberă, duminica, consumând bere și chiftele în cârciumă și urmărind meciul de fotbal. Scena finală, un pseudo-linșaj, încheie triumfal un film care te pune serios pe gânduri. Este o lume în care viața individului nu are nicio valoare. Acordați o oră și patruzeci de minute acestei bijuterii a cinematografiei românești! Este dovada vie că arta poate supraviețui oricărui regim.

Plecăciune!

Ilustrație: Afișul filmului, Wikipedia.