Doru Preda
Jeni Segrăbește, așa o porecliseră colegii. De câte ori era invitată în oraș după serviciu, răspundea repezit, de parcă vorbea în numele altcuiva, „Îmi pare rău, dar nu-i timp, Jeni se grăbește”. Câteodată îi venea și ei să râdă, în ciuda eforturilor depuse de-a lungul timpului nu reușise să corecteze acest obicei, ajuns să o caracterizeze mai bine ca oricare altul. Și de data asta se grăbea, doamna Elefteriu ajunsese cu siguranță la locul de întâlnire. Pe măsură ce se apropia de stația lui 138 îi distingea tot mai bine silueta plinuță, îmbrăcată impecabil. După moda de acum treizeci de ani, ce-i drept. Taior vernil, pălărie albă cu o discretă panglică vișinie, asortată cu poșeta. Și zâmbetul! Obișnuitul ei zâmbet generos, oferit parcă tuturor celor năpăstuiți, rătăciți sau întristați, de acum și dintotdeauna.
Abia când a pășit pe bordura refugiului, Jeni și-a dat seama că gâfâie. Nenorocitele alea de prăjituri erau de vină. Cum să facă să…
– Jenica, draga mea, ce bine-mi pare că te văd!
– Și mie, doamna Gina, îmi cer scuze de întârziere, a răspuns răsuflând cu greutate.
– Nu-ți face griji, drăguțo, noi ăștia mai în vârstă avem tot timpul la dispoziție. Uite, acușica vine și autobuzul nostru.
Într-adevăr, 138 s-a oprit în dreptul lor cu un pufăit de moșneag sătul să care în spate zi de zi sute de călători indiferenți. Cu toate că aveau ceva de mers, se terminase cu efortul, din fericire stația se afla chiar vizavi de casa de pe Antiaeriană a doamnei Iancu, o vilă cu un singur etaj mascată de iederă, unde se adunau în fiecare miercuri pentru ședința de spiritism. Ceea ce la început fusese pentru Jeni o ocupație ocazională, stimulată de curiozitate, devenise, odată cu trecerea timpului, evenimentul central al săptămânii, deși participarea ei se rezuma la făcutul cafelei, aranjatul scaunelor de epocă în jurul mesei ovale și dichisitul pernelor răspândite pe fotolii și pe canapeaua incomodă. Nu ceruse niciodată să intre în contact cu vreo rudă dispărută. Era îngrozită numai la gândul că ar putea auzi din nou vocea dogită a bunicului Marcu, prevestitoare de nenorociri. Sau a mătușii Agatha, la a cărei înmormântare avusese o criză de râs nervos, despre care răposata sigur nu-și făcuse o părere prea bună.
Curtea fusese stropită de curând, o boare răcoroasă se înălța dintre tufele de hortensii și legăna florile albastre și violete. Cineva îi spusese că sunt otrăvitoare, așa că le admira de la distanță. Cele trei pisici ale doamnei Iancu dețineau probabil un anticorp special, deoarece le vedea zbenguindu-se ca de obicei printre tufele înflorite.
Înăuntru, timpul părea să-și fi încetinit mersul grăbit. Printre mobilele greoaie, vocile musafirilor își pierdeau din intensitate, de parcă aerul închis reușea cumva să le înăbușe. Domnul Aristide ocupa un fotoliu cu spătar curbat, făcut parcă anume pentru el. Trupul masiv umplea spațiul dintre brațele roase de folosință, lăsând la vedere numai chelia lucioasă, împărțită asimetric de câteva șuvițe petrecute de la o tâmplă la alta. A aplecat discret capul în semn de salut, în timp ce le privea pe noile sosite peste ochelarii cu semi-ramă.
Dincolo de glasvand, gemenele Dumitraș aranjau într-o vază de cobalt un buchet de iriși. Lui Jeni combinația i se părea nepotrivită, ar fi ales mai degrabă una dintre glastrele de cristal, înșirate pe rafturile de sus ale dulapului cu vitrină. Le-a salutat din mers și s-a îndreptat către bucătărie.
– Jenica, iată-te!
Doamna Iancu și-a țuguiat buzele date cu roșu intens, înainte de a le lipi zgomotos de fiecare obraz al musafirei.
– Nu se ia, dragă, stai liniștită, e Dior!
Râsul ei sonor a risipit pentru o clipă liniștea apăsătoare. Continua să înghesuie cornulețele cu nucă pentru musafiri pe un platou circular, de culoarea cuprului. În jur, mirosea a zahăr vanilat și a esență de rom.
– Abia așteptam să vii, să prepari tu cafeluța. Nu știu ce-i faci, o vrăjești, că mie nu-mi iese niciodată la fel de bună!
Jeni a apucat ibricul din cupru masiv și l-a umplut cu apă de la robinet. Se simțea ca acasă, știa unde sunt depozitate toate ingredientele, deschidea ușile dulapurilor cu o plăcere nevinovată, ca și cum ar fi umblat într-un teanc de fotografii vechi. În toată dezordinea exista o logică simplă, pe care o înțelegea fără efort.
Doamna Elefteriu fusese cea care îi trezise interesul. Soțul ei murise pe neașteptate în urmă cu un deceniu, iar ea încercase în acest răstimp să înțeleagă de ce destinul hotărâse astfel, lăsând-o singură la nici cincizeci de ani. Fusese foarte atașată de Iannis, omul care, imediat după ce o cunoscuse, renunțase la viața comodă din Atena, în ciuda insistențelor familiei. Datorită respectului pe care continua să i-l poarte, doamna Elefteriu nu lua nici o hotărâre importantă fără să se consulte cu el.
La prima ședință, Jeni participase ușor amuzată, cu gândul că nu era decât o toană a prietenei sale mai vârstnice. Vocea răposatului Iannis, răspunzând limpede și răspicat la întrebările puse, de parcă ar fi fost acolo în carne și oase, îi înghețase sângele în vine. Nu se simțea deloc confortabil când spiritele invocate își făceau apariția, singurul motiv care o împingea să continue era nestăvilita ei curiozitate.
După câteva minute, Jeni a revenit în sufragerie cu tava pe care trona ibricul cu cafea aburindă, alături de ceștile și farfuriuțele din porțelan de Saxa. Între timp, sosise și doamna Smaranda. Înaltă și ciolănoasă, purta părul strâns într-un coc simplu, care-i accentua nasul acvilin. Stătea în picioare, sprijinită de vitrina cu porțelanuri, și discuta în șoaptă cu domnul Aristide. Rochia cenușie de poplin arăta ca un ștergar de bucătărie pus la zvântat. Ea era mediumul, prin ea comunicau spiritele celor dispăruți. Profesoară de franceză la liceu, aici devenea puntea de legătură dintre lumi. Nu vorbea niciodată despre ce simțea în acele clipe. Când ședința se termina, rămânea minute în șir cu ochii închiși, iar trăsăturile i se relaxau complet, îmblânzindu-i chipul. Era singurul moment în care Jeni o privea în față, altfel nutrea pentru ea un sentiment de respect amestecat cu teamă.
– Cred că e timpul să începem!
Doamna Iancu și-a rotit privirea pe deasupra celor prezenți și, fără să aștepte vreo confirmare, a continuat cu glas scăzut.
– Dragii mei, astăzi nu o să vă întreb cu cine doriți să luați legătura, pentru că am hotărât să-i facem o surpriză prietenei noastre mai tinere, aici de față.
Zâmbitoare, s-a răsucit către Jeni, împietrită în scaun la auzul veștii.
– Știm cu toții că nu ai cerut niciodată să comunici direct, noi însă – și spunând asta privi din nou în jur, făcându-i părtași pe toți cei așezați în jurul mesei – vrem să-ți facem un cadou, așa că vom invoca spiritul bunicii tale, regretata doamnă Sofia. Vom apela la înțelepciunea ei proverbială, cu rugămintea de a-și sfătui nepoata cum să-și găsească mai repede alesul.
Imediat, a pufăit de câteva ori pe nas, ca și cum adăuga semnele de punctuație necesare acestui monolog neașteptat. Jeni se înroșise toată, spre amuzamentul blajin al celorlalți. Simțea cum doamna Elefteriu îi masează ușor încheietura mâinii, așa cum faci cu cineva deochiat. S-a gândit pentru o clipă să protesteze, dar curiozitatea de a auzi în sfârșit pe cineva din familie i-a alungat frica.
Unul câte unul au închis ochii și s-au prins cu ambele mâini de blatul masiv al mesei. Regula era simplă – trebuia să rămâi cu ochii închiși pe toată durata ședinței, dacă nu voiai să vezi lucruri cu adevărat înspăimântătoare.
– Invoc spiritele înalte ale lumii divine să ne călăuzească și le mulțumesc pentru sprijinul acordat. Rog toate entitățile care ne înconjoară să faciliteze dialogul, oferind protecție și claritate. Vom lăsa să curgă înțelepciunea și cunoașterea prin vocile celor plecați, adevărul fiind unicul mod de exprimare. Așadar, rog acum spiritul Sofiei să ne fie alături!
Peste liniștea lăsată se auzea numai respirația astmatică a domnului Aristide și zgomotul îndepărtat al unui tramvai.
– Spirit al Sofiei, dacă ești prezent printre noi, te rog să ne dai de știre!
O mobilă a trosnit înainte ca o voce firavă să se facă auzită dinspre scaunul profesoarei.
– Aaah, ce de lume! Vă știu și parcă nu vă știu, dar îmi pare bine că pot vorbi cu cineva. Și ce de flori! Întotdeauna mi-au plăcut florile!
– Ești spiritul Sofiei?
– Chiar așa!
– În numele adevărului absolut, trebuie să ne confirmi că ești cu adevărat cine pretinzi a fi.
– Draga mea, tocmai am spus, sunt Sofia și nimeni altcineva. Nu știu de ce m-ați chemat, dar tare aș mânca un cornuleț cu nucă, arată apetisant.
– Nepoata Eugenia va mânca mai târziu un cornuleț, pentru plăcerea ta. Mai înainte însă vrem să ne spui de ce nu și-a găsit până acum perechea?
– Se poartă exact ca maică-sa, fuge de orice bărbat apărut în cale. Acum pot primi un cornuleț?
– Toate la timpul lor!
– Vreau un cornuleț acum, nu mai pot de poftă!
– Cred că înțelepciunea care te ghidează îți arată că trebuie să aștepți.
– Nu știu la ce înțelepciune te referi, dar mi-ai promis ceva și nu te ții de cuvânt. Îl vreau acum, nu mai am mult timp la dispoziție.
Un huruit îndepărtat părea să urce din străfundul pământului. Masa a început să se clatine încet, ca o barcă legănată de valuri mici și ușoare. Smaranda a scos un geamăt, după care o altă voce de femeie, mult mai agitată, a început să vorbească repezit. Cuvintele se rostogoleau ca niște pietricele izbite unele de altele.
– Akatállili kalosýni den diaférei apó tin echthrótita.
– Nu înțeleg nimic, spune-ne cine ești și de ce ai venit nechemată?
– Vorbește în grecește! „Bunăvoința inoportună nu se deosebește de dușmănie“, a tradus doamna Elefteriu. Pe ce am mai sfânt, asta e vocea soacră-mii, Crisanthe, Dumnezeu s-o aibă în pază!
– Crisanthe, dacă ești tu, confirmă-ți prezența și scopul! a țipat doamna Iancu. Apoi, a adăugat repede:
– Să nu cumva să deschideți ochii, fiți calmi și nu se va întâmpla nimic rău.
– I erotevméni gynaíka ypoférei perissótero apó ton ántra, allá xérei pós na krýpsei to póno tis.
– Tradu-ne, Gina, nu înțeleg ce spune!
– „Femeia îndrăgostită suferă mai mult decât bărbatul, dar știe să-și ascundă suferința.”
– Și ce vrea să spună cu asta?
– E din Zorba grecul, a răsunat vocea domnului Aristide.
Masa se zgâlțâia din ce în ce mai tare, în timp ce mobila trosnea din toate încheieturile.
– Den eínai o Zormpá, allá o Evripídis.
– Spune că nu e nici un Zorba, e Euripide!
– Euripide, Sofocle, ce mai contează? De ce a venit!
– Pistépste óti eínai móno i dikí sas zoí káthe méra, to ypóloipo aníkei sti moíra. To ypóloipo aníkei sti moíra… To ypóloipo aníkei sti moíra …
– „Socotește că este a ta numai viața de fiecare zi, restul aparține soartei.” Și repetă într-una chestia cu soarta.
Vocea străină devenise șuierată, ca un vânt rătăcit pe acoperișuri de tablă. Totul se zgâlțâia în jur, paharele de cristal se loveau între ele pe rafturile vitrinei și însoțeau cu clinchetul lor huruitul amenințător. Scaunele goale alunecau pe parchet, printre cioburile ceștilor de cafea.
Jeni a scos un țipăt, s-a ridicat brusc, a împins cât colo scaunul și a luat-o la goană înspre ușă, fără să țină cont de obiectele din jur. Gata să se împiedice de o pernă turcească, a mai apucat să-i vadă pe ceilalți agățați zdravăn de masă ca de un colac de salvare, în întunericul întrerupt doar de pâlpâirile lumânărilor groase, rămase în mod straniu la locul lor, pe bufet. S-a oprit în mijlocul curții, printre bucăți de țiglă și cărămizi sparte. Încă buimacă, a început să le împingă cu piciorul, până când a reușit să formeze un spațiu liber în jurul ei.
Huruitul încetase, un nor de praf sclipitor plutea peste case, scos în evidență de razele lunii. Părea că stelele se ciocniseră între ele și o pulbere argintie se cernea acum din înaltul cerului. Coșul de cărămidă al casei vecine fusese retezat, acum arăta ca un rest de măsea înfipt în gingia ruginie a acoperișului. Din curțile alăturate se auzeau glasuri amestecate. Se înălțau și coborau, ca într-un carusel. De mai multe ori, lui Jeni i-a ajuns la urechi cuvântul cutremur.
Luna rămăsese singura sursă de lumină, dincolo de stratul de flori domnea bezna. Fără să vrea, Jeni s-a trezit că-și face socotelile. Curentul electric era întrerupt, așadar nu avea de unde să mai cumpere pâine în drum spre casă. În frigider mai avea două iaurturi rămase de ieri și restul de prăjituri. Ia uite, sunt și prăjiturile bune la ceva, și-a spus în gând. Dintr-o dată, s-a simțit cuprinsă de o veselie aproape sfidătoare. Fără îndoială, în seara asta va lăsa la o parte orice remușcare și va mânca prăjituri.