(fragment de roman)
Bogdan Boeru
I-au spus „Adam”. Nu l-au botezat „Adam”. Doar i-au spus astfel, fiindcă numai oamenii se botează. Teoretic. Iar el nu era om. După un timp, și-au dat seama că are niște însușiri ieșite din comun, ceea ce îl făcea unic, dar nimeni, nici măcar el, nu-și închipuia că va deveni, la un moment dat, o „afacere”: afacerea Adam! Da, i-au spus „Adam”. Profetic, nu? Sau mai degrabă… previzibil. Profetic sau previzibil, cert este că, după momentul apariției lui Adam la Grădina Zoologică din Băneasa, îngrijitorii au rămas cu gura căscată în fața uluitoarei evoluții a improbabilei ființe. (…)
La începutul anului 2010, devenise evident pentru toată lumea că micul grup al urangutanilor de la Grădina Zoologică din Băneasa se va îmbogăți cu un nou membru. Sarcina mamei era normală, testele arătau un făt sănătos, puțin cam mare, ce-i drept, dar asta nu stârnea îngrijorare decât din prisma nașterii propriu-zise. Toți, urangutani și oameni deopotrivă, așteptau cu sufletul la gură miracolul, fiindcă doar în asemenea termeni se poate vorbi atunci când avem de-a face cu o naștere. Mai ales cu una în captivitate! Spre jumătatea lui martie, s-a întâmplat! O mândrețe de bebe-urangutan! Au fost urmate protocoalele menite să asigure mamei și puiului tot confortul necesar. I-au spus „Adam”. Nu l-au botezat „Adam”. Doar i-au spus astfel, fiindcă numai oamenii se botează. Iar el era un urangutan. Ei bine, aici ar fi ceva de comentat… Lăsând la o parte faptul că, încă de la naștere fusese mai durduliu, pe măsură ce creștea, arăta din ce în ce mai diferit de semenii lui. Avea același păr lung, roșcat, aceeași privire iscoditoare, fața lată, acoperită cu o piele cenușie spre neagră, dar botul era ceva mai proeminent decât standardul speciei, cu maxilare mai hotărâte, fruntea mai înaltă, iar brațele, mai puternice pe zi ce trecea, păreau să amintească mai curând de membrele anterioare ale unei gorile, cu toate că lungimea degetelor îl apropia de părinții lui naturali. Poziția lui era semi-bipedă, în genul australopithecilor, iar călcâiul mic genera un mers strâmb, cu genunchii și șoldurile aduse spre interior. Dar cel mai curios aspect era faptul că se tot îneca cu mâncare. Una, două, îl vedeai pe „micul” urangutan tușind în timp ce se hrănea, de parcă nu ar fi fost în stare să respire și să înghită în același timp. Cu toate acestea, la numai câteva luni, era aproape la fel de mare ca un urangutan adult. Și foarte bine legat, dar nu neapărat într-un sens… urangutănesc. Maică-sa nu îl mai alăpta. Se speriase de el și îl respinsese. L-au luat în grija lor oamenii, dar și ei ridicau din sprâncene. I-au făcut măsurători peste măsurători… Neverosimila ființă își adăuga centimetri și grame, apoi kilograme, cu o viteză atât de mare, încât l-ar fi întrecut până și pe Făt-Frumos din Lacrimă, cel care „creștea într-o zi cât alții într-un an”. (…)
Conducerea instituției a hotărât să trimită testele în străinătate, ca să ceară și alte opinii. Oamenii au avut inspirația să însoțească documentele expediate cu ștampila „confidențial”. Parcă ar fi bănuit ce avea să urmeze… Iar când au venit răspunsurile, unul din America, unul din Germania și nu putea lipsi nici unul din Marea Britanie, că doar cercetătorii britanici (anonimi) sunt responsabili de cele mai cele descoperiri, toți angajații Grădinii Zoologice au rămas muți de uimire și muțenia avea să devină în curând legea ce urma să guverneze viața tinerei arătări, până la noi ordine.
Natura are felul ei de a face lucrurile… Ne dăm de ceasul morții să readucem la viață specii extincte, nu vrem să lăsăm mamuții să se odihnească în pace, căutăm să îi clonăm plecând de la fire de păr păstrate în permafrost… Nu ne mai ajunge Jurassic Park! Vrem să fim Dumnezei… Și când ne așteptăm mai puțin, natura ne oferă cu mărinimie o palmă: concluzia unanimă a specialiștilor a fost că ființa catalogată inițial drept „accident genetic” prezintă incredibile asemănări cu cea mai mare specie de primate care a existat vreodată, Gigantopithecus blacki! Toate bune și frumoase, doar că Gigantopithecus blacki a dispărut încă din Pleistocen! Plus că singurele dovezi ale existenței ei sunt câteva mandibule și o sumă de dinți, majoritatea găsite prin sud-estul Asiei! Cum să presupui că o struțo-cămilă născută lângă București are rubedenii moarte și îngropate de mult prin extremul Orient, fără să cunoști bine rubedeniile? Ei bine, poți să presupui și fără, pentru că datele pe care le pot oferi cele câteva rămășițe cunoscute, prelucrate corespunzător, mărturisesc, spre exemplu, despre dieta animalului, ceea ce, împreună cu dimensiunile osemintelor, permit să se speculeze despre mărimea lui. Din aproape în aproape, comparând cu fauna epocii și cu evoluția primatelor până în ziua de azi, imaginea lui Gigantopithecus blacki a fost restaurată digital ca fiind aceea a unei maimuțe masive, aproximativ asemănătoare unei gorile, dar mult mai mare și care pare mai degrabă să se înscrie în linia unor pongide aberante decât în subfamilia homininelor, pe care o împărțim cu cimpanzeii și gorilele. Prin urmare, îngrijitorii de la Băneasa s-au trezit pe cap nu cu veriga lipsă, ci cu un văr îndepărtat, pe care Darwin a uitat să-l poftească la masă. De fapt, nu a uitat… Nici nu avea de unde să știe de existența sa, fiindcă părintele evoluționismului se dusese de mult de-a dreapta părintelui creaționismului când von Koenigswald găsea, în 1935, doi dinți stranii într-o drogherie din Hong Kong și lumea făcea cunoștință cu ideea că, odinioară, tigrii din China de azi tremurau când simțeau în aer mirosul de gigantopithec. (…)
La început, pe toți i-a uimit capacitatea lui de a se folosi de diferite obiecte ca de niște unelte. Scobea pământul cu bețe, în căutare de rădăcini comestibile. Nu le găsea, că nu avea unde și fiindcă i se aducea oricum suficientă hrană. Dar se vede treaba că undeva, într-un colț al minții, o poruncă uitată acolo încă din vremurile când ai lui locuiau în pădurile de prin Indochina se scuturase de praf doar ca să-i amintească cine e. Când coaja unui fruct i se părea prea amară, o înlătura cu degetele, iar dacă era prea groasă, ori dacă avea cine știe ce spini, se folosea de o piatră. Nu de orice piatră, ci de una pe care o ascuțea mai întâi! Iar după ce a ascuțit piatra și s-a prins cam ce poate face cu ea, a abandonat bățul. Nu avusese de unde să învețe așa ceva. Trăia printre oameni, respins fiind de urangutani, dar nu văzuse pe nimeni ascuțind o piatră. Astfel de lucruri îi veneau natural, de parcă se născuse la pachet cu un set de cunoștințe care, în mod normal, erau sau deveniseră la un moment dat proprii oamenilor. În sălbăticie, un gigantopithec nu ar fi avut nevoie de unelte prelucrate.
(…)
Pe urmă, s-au extaziat văzându-l cât de repede reacționează la comenzi. Mai ales pentru un pui! „Adam, du-te în coșul tău!” Și Adam se grăbea, alergând împiedicat, pe toate cele patru membre, ca gorilele, spre coșul său de răchită. (Care a trebuit să fie schimbat după câteva luni, fiindcă locatarul nu mai încăpea în el.) (…)
Ceea ce niciunul dintre îngrijitori nu știa încă era faptul că mintea lui Adam reușea să izoleze, din furtuna de sunete articulate care îi acompania mereu pe oameni, frânturi din ceea ce avea mai târziu să afle că se numesc „cuvinte”. Nu același lucru se întâmpla cu acea cacofonie uneori veselă, alteori isterică, ce ajungea până la el prin ferestrele clădirii, din pavilionul alăturat. Izbutise să priceapă că oamenii le spuneau vecinilor săi „papagali”. Câteodată, se refereau la ei folosind cuvântul „păsări”, dar se prinsese cumva că acela era un termen general, că undeva, pe lumea asta, trebuie să mai existe și altfel de păsări, nu doar papagali. În același fel, înțelesese că îngrijitorii săi îl strigau „Adam”, dar că atunci când vorbeau între ei despre el, foloseau termenul de „gigantopithec”. Sau „uriașul nostru”. Încetul cu încetul, pe limba lui au ajuns să se îmbulzească atât de multe cuvinte, încât gura i se transformase într-o pușcărie supraaglomerată, unde o revoltă e iminentă.
Își dorea ca momentul acelei răzmerițe să-l apropie de oamenii care îl înconjurau cu dragostea lor și își simțea inima bubuindu-i în piept de fiecare dată când ceva din interiorul ființei lui îi poruncea „Acum! Acum!”, însă o altă voce îl reținea mereu: „Nu încă! Nu încă!” Era ceva ca un cordon ombilical invizibil care îl ținea legat nici el nu știa cum exact de ce anume, poate de ideea unui paradis, înțeles deopotrivă ca loc, dar și ca timp al unei inocențe care părea să-i guverneze pe vecinii lui înaripați, un paradis căruia îi aparținea sau căruia îi aparținuse și el, un paradis care îl făcea să se simtă solidar cu papagalii de alături, dar din care privea către lumea oamenilor, dorindu-și-o. Paradisul ca stare conține în el promisiunea infernului.
Iar marea sfâșiere s-a produs într-o bună zi, când un îngrijitor, arătându-i două banane, l-a întrebat câte banane are, iar el a ridicat două degete.
– Le vrei? a supralicitat omul, dintr-o dată circumspect.
Adam a dat din cap că „Da!”, ceea ce l-a făcut pe vărul său dublu – sapiens să înghită în sec, de-a dreptul înfricoșat de reacția primatei.
– Pe… pe amândouă?
Un nou „Da!” din cap. Alături, în pavilionul cu păsări exotice, papagalii s-au pornit să facă un tărăboi de nedescris, speriați fiind că se auzea până la ei cum îi bate inima omului din țarcul gigantopithecului. Sau a gigantoanthropului… Sau a giganto-ce-era-el… (…)
Îngrijitorul a fugit degrabă și și-a chemat superiorul. Au refăcut experimentul. Același rezultat! Apoi a venit șeful de secție. Același rezultat! Au fost chemați cercetători. Același rezultat! Unul câte unul, au venit inclusiv de la servicii care nu aveau legătură directă cu studiul neverosimilului locatar al Grădinii. Au venit de la contabilitate, de la juridic… A venit directorul general. Adam începuse să se plictisească de jocul cu pricina, dar era mulțumit că mânca o groază de banane.
Însă totul are o limită și oamenii nu păreau să înțeleagă lucrul ăsta… Au schimbat bananele cu lici. Bun și lici, deși mult mai mic… Câte două nu îi ajungeau nici pe o măsea. De-ale lui, nu dintre cele găsite de von Koenigswald! Și la un moment dat a izbucnit răzmerița din închisoarea bucală:
– Ne putem opri? Devine enervant…
Mulți dintre cei prezenți au îmbătrânit atunci mai repede decât copilul din „Basmul rusesc” al Divertișilor. Poate că unii vor fi făcut direct un infarct, ceea ce, cu siguranță, i-a scutit de episodul îmbătrânirii. Dar era de înțeles. Nu în fiecare zi auzi o voce adâncă, ușor răgușită, mustind a masculinitate, venită de pe buzele altei ființe decât ale unui om. (Pentru cârcotași, papagalii nu au nici buze, nici voce gravă…) Un Jeremy Irons, împrumutându-i vocea lui Scar, chiar în momentul crimei: Long live the king! Totul cu o octavă mai jos! O voce din altă parte… Pleistocenul, adresându-ni-se din genunile vremurilor, prin corzile vocale ale unui gigantopithec… vorbitor! Cuvântul creează. În cazul său, cuvântul avea să fie acel păcat care să-l alunge din paradisul inocenței. Și simți că, din acel moment, singurul lucru care îi mai rămăsese în comun cu păsările din pavilionul alăturat era cușca. (…)
A urmat un nou rând de teste și rezultatele i-au lăsat cu gura căscată. Atunci au înțeles de ce, în frageda lui pruncie, Adam se tot îneca. Laringele lui se găsea mai adânc, în gât, aproape ca la oameni, făcând posibilă sufocarea. La oameni, laringele coboară cândva, între vârsta de trei și cinci luni, care este, în mod curios, exact perioada când bebelușii sunt predispuși sindromului morții subite a sugarului. Alte mamifere nu au contact între căile lor respiratorii și esofag. Ele pot respira și înghiți în același timp și nu există posibilitatea ca alimentele să meargă pe o cale greșită. Totuși, un laringe coborât, la oameni, a dus la apariția limbajului articulat. De aceea, spre deosebire de tine, pisica ta respiră și bea apă în același timp. În schimb, tu vorbești.