REXPUBLICA

Carmen-Maria Mecu

Din punctul meu de vedere, cel mai frumos mod de receptare a Universului sunt poveștile. Am analizat mai multe de-a lungul timpului. Îmi place cu deosebire una în care Mintosul râvnește să aibă creier, Sufletistul își dorește să aibă o inimă, Curajosul vrea să scape de lașitate și Fetița hăruită, posesoare a trei ajutoare magice, cere sprijin de la alții. Aceștia împreună îl ajută pe înșelătorul Vrăjitor din Oz să se elibereze, să se transforme și sunt ajutați la rândul lor să fie ei înșiși. Fiecare EL / EGO devine astfel un TU (cum ar spune Martin Buber), plin de înțelegere și de compasiune pentru alții și pentru sine.

Îmi place mult și povestea lui Peter Pan. A plecat băiețelul din leagănul său să se distreze în Kensington Gardens. L-a așteptat mămica vreo doi ani cu geamul deschis. L-a chemat înlăcrimată. Când, în fine, i s-a făcut și lui dor de mama și de casă, a venit la geam și l-a găsit… închis. Ce să vezi? Mămica legăna și iubea alt bebe, foarte asemănător cu el, Peter cel de odinioară.

Morala: Nimeni nu e de neînlocuit. „Mămicile” se pot replia. În opinia mea, bine fac. Să mă explic, căci din perspectiva copilului pare extrem de dur ceea ce spun. Lecția de viață, însă, poate fi: „Copile, nu orice îți este permis fără asumarea consecințelor”. Peter Pan e unic exact prin ceea ce a trăit. Situația nu e dintre cele care se repetă, așa cum orice situație de viață e unică.

Undeva, în „viețile dintre vieți”, cum ar spune Michael Newton (un cercetător al hipnozei de regresie, care studiază viețile dintre vieți ale sufletelor omenești, https://www.newtoninstitute.org/dr-michael-newton/), el și-a ales lecția. Era nevoie ca acel „Cineva”, unul dintre noi, să experimenteze și asta. Mămica nici nu l-a auzit, căci se obișnuise cu pierderea. Și decisese să-și continue menirea de mămică. Ea pentru asta s-a născut, să trăiască durerea unei pierderi și să învețe să continue a trăi pentru alți copii. L-a iubit și pe Peter în noul copil, asta e sigur, așa se întâmplă.

Peter a experimentat doar ce înseamnă să vii prea târziu într-un loc. Nu a dus-o rău în continuare, chiar a creat cântece frumoase. Darul creației presupune și ceva suferință. Și el s-a repliat, și bine a făcut.

Viața e complicată și contradictorie. Dincolo de Bine și de Rău, cei doi s-au reîntâlnit și s-au îmbrățișat în lumea spirituală. Și asta e ceva sigur.

Pentru noi, cei de aici, e doar o poveste și morala unei povești. Hai să nu încărcăm lumea imaginală (lumea în care Dumnezeu își adăpostește proiectele, ca pe un fel de arhetipuri) cu durerile noastre din real!

Sau dacă o încărcăm, hai să nu uităm că aici, pe Pământ, drumurile nu ne sunt presărate cu petale de trandafiri. Nu ne-am născut spre a trăi într-un continuu triumf. Ne aflăm aici pentru a greși, a ne asuma greșelile, a învăța. Pentru a suferi și pentru a reînvăța să ne bucurăm.

Ar mai fi o „morală” a acestei povești. Aceea că oamenii contemporani au pierdut abilitatea comunicării cu lumile imaginale, lumile care conțin modelele sau proiectele lumii noastre, cum spuneam mai sus. Poate asta i-a închis fereastra lui Peter Pan?!

A dispărut oare acea „lume ce gândea în basme și vorbea în poezii”?

Eu cred că lumea reală și lumea virtuală sunt despărțite și acum de un „perete” fragil, tot atât de fragil ca acela care separă lumea morților de lumea viilor. Noi osificăm pereții. Noi nu veghem la „ferestre”. Uneori, poate că de frică. Să-i dăm Copilului ce-i al copilului. Doar un copil poate salva Fantasia, lumea imaginației creatoare și a poveștilor, cum ar spune Michael Ende. Mamele și tații sunt – aici – în deficit.

Ilustrație realizată cu Copilot.