Cardioloaga B.
La final de an sare toată lumea cu retrospectivele și bilanțurile, care numai din gratitudine nu se nasc. Și eu atunci despre ce aș putea scrie? Despre cum au încercat unii să interogheze inteligența artificială cu privire la propria persoană publică sperând a obține un plus validare? Nu. Despre cât de bine s-a sforăit în staluri la Enescu? Nu. Despre cum Le Male sau Sauvage nu au reușit să acopere izul natural la Gaudeamus? Nicidecum. Voi scrie despre capră pentru că e sezonul și pentru că mai snobi ca acum nu am fost niciodată.
Capra râioasă cu coada pe sus
Dacă îți place să urmărești Concertul de Anul Nou de la Viena nu este recomandat să te lauzi în grupurile de melomani. Te vor desconsidera. E ca și cum ai spune că îți place muzica din radioficarea mall-ului. Majoritatea sunt cantonați într-un romantism idilic tardiv și aproape mistic. Nu voi intra pe teritoriul traumelor lor din copilăria mică. Tot ei nu vor recunoaște niciodată în public incursiunile wagneriene. Ca să te dea în bărci îți vorbesc de muzica dodecafonică sau de vreun compozitor contemporan, de care, evident, nu ai auzit și în ale cărui lucrări se rup arcușurile din trei în trei măsuri. Fiecare e stăpân cu știința pe o frântură de muzică „mai adevărată” decât a altora și, de cele mai multe ori, bat tactul în contratimp cu muzica. Îți vor spune: muzica se ascultă în sala de concerte, nu la difuzoare sau am văzut atâția mari artiști, că nici nu mi-i mai amintesc sau în străinătate nu te trage curentul în sala de concert, ca la noi. Și să nu te mire dacă auzi: nu merg azi la operă că soprana X gâjâie.
Capra sare masa, iada sare casa
E tânăr, e talentat și improvizează până când uităm cu toții de ce ne-am strâns acolo. Teatru experimental. Mergi și a doua oară din curiozitate și înțelegi ce înseamnă a avea o zi proastă. Îl întâlnești pe stradă și îl oprești ca să îl saluți și să-l feliciți pentru arta sa, iar el îți zice: Lasă-mă, bre, în durerea mea! Ia uite… Îl întâlnești din întâmplare la o lansare de carte unde se ține de gât cu una. Înfulecă fursecuri și se bagă în față la rândul pentru vin (bușonat). Asasinează poezia autorului și se înfurie pe „neascultători” și dă să plece. Înainte îți întinde un bilet cu un număr de telefon. Dă lecții de actorie în privat. Tot experimental. Îți cumperi bilet la un alt spectacol și dai de el în indispensabili. C’è un piccolo problema!
Să moară capra vecinului
Făt Frumos, ne batem în paloșe, în buzdugane sau în like-uri? strigă Zmeul. S-a apucat de influensăreală și spune ce-i dă inteligența artificială să spună sau ce l-au învățat unii la un curs pe repede înainte, dar nu are substanță, nu se poate înfileta în subiectele zilei și chiar o simte. Cu toate astea o dă înainte ca un roboțel sperând că printr-o minune îi vor crește vizualizările. Ghinion! Ce-i mai rămâne? Harța. Și cu cei mici și cu cei mari. E la îndemână și îi vine mănușă. Arțăgos și acru nu înseamnă că e critic. Unii investesc în competențe, alții în invidie. Invidia e o suferință teribilă, care, tratată corespunzător, poate elibera.
Capra face, oaia trage
Din frisoanele gândirii corecte politic au apărut oamenii nefrecventabili. Nu, nu e adevărat. Oportuniști și snobi au existat dintotdeauna, precum și mulți fraieri care să se uite în gurile lor. De exemplu, iei una bucată personaj toxic care pozează în victima perpetuă, îl lași să se insinueze și să-și facă ingineriile, să acumuleaze și să se repoziționeze social. Acesta nu-și va părăsi oamenii-resursă până nu-i compromite public, cu etichete și gogoși. Așa iau naștere o bună parte din oamenii nefrecventabili. Și cum mai toți am avut pe lângă noi „victime” nu ne rămâne decât să medităm la cât de creduli și indolenți am fost. Nu dau nume. Mi-am promis să termin anul iertând. Dar, știți că iertarea nu însemană uitare.
Țapul ispășitor
Numai ce-i auzi: Se scrie mult și prost. Nu mai există actori ca pe vremuri. Filmele comuniste erau mai adevărate. Ce țară aveam! Arta modernă pervertește. Asta nu e muzică! Tinerii nu știu ce înseamnă un lucru de calitate. E vina noastră? Da… că îi ascultăm. Un individ din ăsta, și nu prea bătrân, mi-a făcut apologia culturii din vremurile trecute, în timp ce mânuia ostentativ mobilul, un aifăun de ultimă generație. Eram în tren și i-am spus că îl voi crede când își va arunca pe fereastră telefonul, împreună cu meniul de la Mec și lănțugul poleit de pe grumaz. Vexat că i-am atacat însemnele burgheze a părăsit vagonul. Flit! Am dreptul la propria viziune, în ciuda oricărui formator de opinie ambulant.