REXPUBLICA

Călin Dengel

Mă mutasem în noul apartament de mai bine de un an. De la divorț trecuseră aproape doi. Avusesem noroc cu fostul proprietar care recondiționase locuința înainte să mi-o vândă, iar eu, într-o nepăsare totală, nici nu-mi făcusem vreun plan de mobilare. Plecasem cu puține lucruri de acasă, din care lăsasem ceva și la ai mei și venisem aici cu și mai puține, deși, mama insistase să accept o serie de lucruri ca pentru casă nouă. Dormeam pe o saltea înaltă, agățam hainele pe un stand pliant, iar la bucătărie aveam de toate, toate însemnând electrocasnicele. Îmi doream să nu strâng mai mult de o singură cană, o farfurie și un set de tacâmuri de campanie. În sufra era un fel de canapea, de fapt un mare sac plin cu biluțe de poliester, care lua forma celui care se așeza în ea. Acolo stăteam cu laptopul pe genunchi și scriam de zor pentru cele trei joburi, două plătite, cel de-al treilea, un hobby. Scriam la un roman ambițios, „Poveste cu șorici”. Cărțile zăceau într-o stivă într-un colț, lângă ficus, puține și ele. Eram singură și-mi duceam zilele ca și cum mă aflam într-un concediu terapeutic. Dar ieșeam des din casă. Aceasta era o condiție absolut necesară. Făcea parte dintr-o rutină pe care o completam cu fiecare descoperire plăcută din noul meu cartier de blocuri, cu parc mare și lac. Aveam nevoie de o rutină. Mâncam te miri ce și îmi păstram silueta. Întrerupsesem anticoncepționalele și nici nu mai doream să aud de ele. Le asociasem cu era trecută, iar un an de post nu fusese chiar imposibil, deși un conflict exista între „nu-mi mai trebuie” și „ce mi-aș dori”.
Important era că avea ordin de restricție, iar eu purtam la mine spray-ul și teaser-ul și numai să-l fi pus dracul să-mi apară în cale. Fetele insistau să ne vedem, de teamă să nu mă scape din atenție. Uneori, atât de grijulii, încât erau mai cicălitoare ca mama. Sunau des și vorbeam prostii. Orice numai să nu pic în depresie. Dar nu era cazul. Totul se terminase și mergea în favoarea mea. Aveam liniștea pe care mi-o dorisem.
Într-o noapte l-am visat gol lângă mine în pat privindu-mă și zâmbindu-mi. Gros mai era șoriciul pe el. Ceva în mine vibra ca la început, dar îl uram organic, până la anulare. Nu-mi cumpărasem încă mobilă pentru că nu eram pregătită pentru un asemenea exercițiu casnic, exercițiu care ar fi reprezentat consolidarea declarației mele de independență. Desigur, asta și pentru că ar fi venit cu aprecieri de design interior, ceea ce însemna implicare și asumarea unui mod de viață viitor. Trăiam ca nomazii, cum zicea mama, ca să țin timpul pe loc. Îmi era bine așa cum era, numai cu mine în timpul meu.
Îl visam pentru că doream ceva ce numai specia lui îmi putea da, dar mă temeam că, odată aranjată casa, va trebui populată fie cu un animal de companie, fie cu unul ca el; un altul, pentru care nu eram pregătită. Și trăgeam de timp ocupându-mă și cu activități prospective în bloc, pe stradă și în cartier. Trebuia să observ oamenii, să le simt felul de a fi, să îi învăț, să le aflu obiceiurile. De exemplu, se luptau pentru locurile de parcare, iar doi locatari de pe scara mea își luaseră certificat de handicap, numai să aibă unde parca pentru tot restul vieții. Și se mai și lăudau cu asta. Asemenea gen de demonstrație mi se părea de mare responsabilitate și implicare. Și eu promisesem cooperare pentru tot restul vieții și eșuasem. Sau promisesem, de fapt, capitularea.
A doua oară, l-am visat tolănit pe sacul canapea, în chiloți, scărpinându-se la ouă. M-am trezit brusc cu greață, am lăsat ferestrele larg deschise să intre gerul și m-am înfipt în frigider unde se afla o lămâie, pe care am stors-o agresiv și mi-am făcut o limonadă. M-am tras pe mâini și am stat la fereastră în ger ca să-mi revin. Subconștientul mă submina. Eram liberă și-mi doream să-mi păstrez statutul. Le-am adus pe fete acasă, ca să scap de gurile lor, iar eu să nu mă mai gândesc la cel cu șoriciul gros. Le-am primit cu condiția să nu-mi aducă daruri de casă nouă. Evident, nu s-au putut abține și au venit cu vase, ustensile noi și produse ca să gătim paste. Paste Carbonara. Le-am lăsat să-și facă numărul. Casa puțea a prăjeala cea mai ordinară. Un kaiser lung, în loc de pancetta, a fost aranjat chirurgical pentru ca jumătate să intre la paste, iar restul să rămână pentru hrana populației de mâți și câini arondați blocului. Era ceva mai bine ca la restaurant, pentru că nu trebuia să fiu pe fază când mă atenționau că vedeau un tip mișto, chiar nu-mi mai trebuiau tipii mișto. Mă gândeam că nu eram în stand by, ci, mai degrabă, într-un turn off indefinit. De aici și visele, prin care subconștientul alarmat mă atenționa, readucându-mi-l pe cel care îmi păruse ultima dată mișto.
Fetele veniseră sâmbătă seara. Am băut până târziu vin, gin și încă o chestie exotică, nu mai știu ce, și chiar ne-am simțit bine. Acum nu mai știu cum a trecut duminica. Probabil cu o mahmureală serioasă. Miercurea ce urma, trebuia să mă înfățișez la birou și să predau un proiect, așa că luni și marți am lucrat conștiincios. Am îngrășat porcul de Crăciun, de fapt. Multe variabile nu ieșiseră, dar nu din vina mea, pentru că eu sunasem și parasunasem firmele care se ocupau de treburile astea. Analiza a ieșit așa și așa și mizam pe farmec, pe farmecul proiectului. Cei de la HQ aveau o mică pasiune cu acest proiect și nu doreau să renunțe la el, ceea ce-mi convenea. Era clar că în situația asta trebuia să refac toate calculele cu datele noi, indiferent când ar fi sosit. Dar asta ținea de un viitor relativ. Nici nu mai știam cum trebuia să mă mai îmbrac pentru birou. Nici nu știam dacă mai aveam tot ce-mi trebuia. Într-un efort creativ am improvizat ceva după cum mi s-a părut că începe ziua și am pornit la atac.
De atâta zâmbit, am crezut că-mi paralizează fața. Nu o mai simțeam. Lucrul de acasă ne înstrăinase și mai mult. Zâmbeam cu toții ca niște apucați, ca să păstrăm aparențele, dar și distanța. Ceva de genul că, dacă te apropii sau insiști mai mult cu ceva, zâmbesc mai abitir ca să te sperii și să te depărtezi. Nu știu cum am rezistat cu atâta bucurie a revederii timp de opt ore. Unii bătuseră jumătate de țară ca să-și arate lucrările dentare, iar eu abia așteptam să ajung acasă și peste o săptămână – două să-i revăd pe cameră, acolo unde le era locul, așa cum devenise firesc.
În metrou m-am înghesuit ca pe vremuri. La un moment dat, ajunse lângă mine unul care mirosea a șoric și deodorant, venea sau se ducea la sală. Mi-a adus aminte de el, dar nu mirosea chiar la fel. Doar aducea, iar asta îmi dădea ceva speranță că nu toți erau făcuți pe aceeași linie de asamblare. Eram obosită, mă durea capul și aveam o senzație inexplicabilă. Aveam impresia că sunt urmărită. Era bizar și penibil în același timp. Mă uitam în urmă și vedeam sumedenia de fețe încruntate din care nu se evidenția nimeni cunoscut sau atent la mine.
Acasă, m-am aruncat pe canapeaua sac și am adormit până târziu. L-am visat din nou. Mă îmbrățișa strâns. Îi simțeam respirația și mirosul inconfundabil de șoric gros. M-am trezit de îndată ce începuse să-mi placă. Mă uram. Ceva trebuia să fac, nu știam ce, dar trebuia să fie ceva ritualic. Am aprins un băț parfumat. M-am așezat în lotus, am închis ochii și mi l-am închipuit în fața mea, așa cum mă învățase psihologul. I-am spus în șoaptă tot ce aveam pe inimă, cu o elocvență cum nu mai avusesem până atunci, i-am urat drum bun, l-am vizualizat plecând și am închis bine ușa după el. Atât de bine ieșise încât am simțit cum pleacă din mine toate rămășițele trecutului. Eram alt om. Mă simțeam ușoară, vie, eliberată cu adevărat. Mi-am făcut de cap prin casă, am pus puțin vin și am lăsat să cânte muzica în surdină la laptop. Uitasem și de proiect și de toate senzațiile mele. Aveam chef să fac ordine, să amenajez. În frigider am dat de lunga fâșie de șorici de la kaiserul cu pricina, care se cădea să zboare pe fereastră pentru consumul animalier. Observasem eu că vecinii mei obișnuiau să arunce de la etaj diverse chestii pe fereastră, mai ales mâncare, pisicilor și câinilor, când le prisoseau. Și aveau și un protocol pentru asta. Stingeau luminile în toată casa, deschideau geamul de la bucătărie, mai așteptau, fiecare după răbdare, apoi ploua cu bucățele peste bălăriile uscate din grădina blocului, mai ales că la parter nu locuia nimeni. Și eu puteam să fac la fel ca ei, chiar dacă stăteam la unu.
Am închis luminile, am deschis cu cea mai mare grijă fereastra și plasa pentru țânțari, de la bucătărie și am așteptat cu șoriciul în mână momentul potrivit. Când să-i fac vânt, farurile unei mașini, care tocmai intra în parcare, au luminat înăuntru cât să-mi taie cheful. Am aprins lumina și de nervi că am fost deconspirată, cel puțin așa credeam, am tăiat conștiincioasă șoriciul în bucăți mici, le-am pus într-o pungă și m-am îmbrăcat ca să le duc afară, așa cum era firesc. Într-un buzunar aveam punga, în celălalt spray-ul cu ardei iute. Am coborât în fugă. Am deschis ușa și m-am avântat afară, când, o mână zdravănă m-a tras într-o parte, până să cobor treptele. Am auzit doar: Iva, te iubesc! L-am văzut în treacăt, i-am simțit mirosul specific de șorici gros, am scos spray-ul și i l-am golit în față, chit că mă prinsese și pe mine norul iritant. Ce naiba, măi, Iva, eu vin la tine ca să… și tu…, a mai apucat să zică.
Mi-a dat drumul și m-a împins. Printre lacrimi, l-am văzut cum își căuta ceva prin buzunare, să se șteargă. Nu-mi era teamă de el, și-l priveam cum puteam, în timp ce-mi ștergeam și eu ochii. Mi-era în schimb grijă pentru ce-i făcusem și rușine, pentru că exagerasem. Ca să scăpăm de pacoste, l-am tras după mine sus. Ne-am dezbrăcat în grabă, în hol, și ne-am băgat în duș ca pentru decontaminare. Eu îi spălam lui ochii, iar el mie. Apa a curs rece în continuu, până am putut să ne uităm unul la celălalt fără să mai mijim ochii. Mi se făcuse frig. Ne-am șters și ne-am despărțit. Eu mi-am luat pe mine halatul, iar el și-a ales din grămadă chiloții și s-a întins comod pe canapeaua sac.
− N-ai și tu o tărie, mi-a zis.
I-am adus ginul din frigider și i-am pus în cană.
− Tu nu bei?
− De ce ai venit? Dacă sun la 112, te saltă…
− Ordinul a expirat acum două zile.
Acest detaliu îmi scăpase, dar nu mă simțeam câtuși de puțin expusă. Începuse să bea și se simțea din ce în ce mai bine, însă fața îi ardea. Eu mă așezasem turcește, la distanță. În minte îmi veneau tot felul de posibilități, care să-mi confirme avantajul față de el. Da? În primul rând, i-am dat cu spray usturat în freză. Apoi, tot eu l-am salvat, aducându-l sus, da? Și, oricum, e un porc. Mereu a fost și așa va rămâne. Era reprezentantul tipic al speciei lui.
Și cu toate acestea, el era întins în chiloți pe canapeaua sac, ca un zeu, iar eu la picioarele lui. Și ce bine se simțea el întins pe canapeaua sac. Dușul rece îl revigorase și avea chef de viață. Îl uram de moarte.
− Aflasem unde te-ai mutat, dar nu eram sigur de adresă. Am pus pe cineva să te urmărească.
− Știu. De ce ai venit?
− Nu vrei să știi ce a mai făcut soțiorul tău în tot acest timp?
− Nu mă interesează.
− Hai, nu fi…
− S-a terminat și gata! Nimic nu se mai întoarce!
− Soțiorul tău a spălat putina în străinătate, acum o săptămână, și cu siguranță nu se mai întoarce. Prin urmare, tot ce ai tu aici, nu vei putea plăti până la capăt. Îți trebuie un credit, iubire.
− Cum să plece? Avocatul mi-a zis că totul…
− Te-a lăsat cu ochii în soare, ce nu pricepi? Te iubesc, Iva! Tu nu înțelegi că te iubesc? Și știu că…
− Ce știi? Nu știi nimic!
− Iva, termină cu prostiile…
− Crezi că acum nu pot chema poliția? Ai venit peste mine noaptea…
− Și să le spui ce? Că mi-ai turnat în ochi un spray cu ardei, apoi m-ai invitat la un duș rece?
− De ce te-ai întors?
− Nu ți-am spus? Te iubesc! Iva, căsnicia ta nu s-a sfârșit din cauza mea. Vă mergea prost oricum. Băiatul pierdea bani mulți la jocuri. Avea datorii mari, mergea la curve și bea. Tu m-ai căutat ca să-i lămurim situația, adu-ți aminte. De unde era să știi…, să știm, că ne potrivim atât de bine?
− Puteai să mă lași în pace, să nu insiști. Eram o femeie măritată, aveam… dificultăți.
− Nu erai de lăsat în pace, știi bine asta. Aveai toate șansele să devii o văduvă tânără cu mari datorii. Hai, vino lângă mine!
− În niciun caz!
− Tocmai am făcut duș împreună, ce naiba?
− Sunt sătulă de schemele tale! Credeam că am terminat-o cu tine!
− De ce m-ai tras sus după tine? Puteai să mă lași jos și să fugi. Puteai să strigi. Dar, uite, că nu.
− Ce a fost între noi a fost o foarte mare greșeală. Nu trebuia să profiți de situația mea. M-ai avut pe mine, ca să-i dai lui timp să-și rezolve situația și să-și facă planuri.
− Ei, nu a fost așa! Eu sunt aici lângă tine, după un an de restricție și brățară. Nu știi cum e, crede-mă! Gândește-te că el a fost liber după divorț, cu datoriile plătite și acum e bine mersi departe. Hai, vino la mine!
Pielea îi lucea și-l uram de moarte. Deși îl alungasem din mintea mea, se întorsese în realitate și centra din nou clipa, ca mai înainte. Cu aceeași disponibilitate mă chema la el.
− Suntem împreună de trei ani, Iva. Mă rog, al treilea… Știu că nu ai avut încotro. Trebuia să le spui ceva la proces, ca să nu pici mai prost de atât. Dacă nu te avertizam eu, dacă nu te băgam în joc, nu aveai cum să afli tot ce făcea.
Gura mi se încleștase și nu-mi mai găseam cuvintele. Începuse să-mi fie teamă că mă înmoi. Lucrasem cu mine ca să nu mă înmoi și cu toate astea, începusem să cred că avea dreptate.
− Te-am adus acolo pentru că nu doreai să crezi ce îți spuneam. Iva, nu am de gând să plec. Sună cât vrei la poliție, nu am venit pentru răfuială. Când te-am cerut, după divorț, și am insistat ca nebunul, am făcut-o pentru că te iubeam. Te iubesc în continuare, Iva!
− Un an înseamnă mult. Poate mi-a trecut din avânt. Poate nu mai vreau nimic de la tine. Ești un tip dubios și mi-e teamă de oamenii cu care lucrezi. Știu eu ce afaceri mai ai? Nici nu te cunosc atât de bine. Am crezut că-ți râzi de mine când m-ai cerut. Stăruința și gesturile tale erau deplasate. Nu ai înțeles că nu sunt de vânzare. Și gelozia? El aflase de noi și tu o luaseși razna și făcându-i jocul. Divorțul ăsta m-a umilit. Cum să mai am încredere în tine?
− Și iată-mă aici, după un an! Spune-mi, te-am mințit eu vreodată? Nu.Ți-am făcut eu vreodată rău? Nu. Iva, mi-a fost atât de dor de tine! Un an am visat să te am din nou în brațe! Abia am așteptat să scap de nenorocita aia de brățară, ca să te văd din nou, ca să fiu cu tine!
Vocea lui vibra puternic în mine. Atrasă ca de un magnet…, nu, vândută și împinsă de ceva din interior, m-am ridicat și m-am așezat lângă el. Cu mâinile lui mari m-a cuprins și m-a strâns aproape de el. Radia o satisfacție caldă, care mă cucerea. Nu eram pregătită pentru el, niciodată nu fusesem. Sărutul lui avea ceva marin, ceva electric. Atent, mi-a desfăcut halatul și și-a făcut de lucru, în timp ce la un nivel subtil mă integra în energiile lui. Îmi era dor de ochii lui, de pielea lui fermă, de trupul lui solid și greu. Tânjeam să-i simt suflarea, să-i trag în piept mirosul. Îmi lipsise ca viața. Îndeletnicirea lui îmi schimba coordonatele de fiecare dată. Nu era un reset, ci o strămutare. Iar când i-am răspuns provocării, am călătorit din nou. Dumnezeule!
Dimineața s-a făcut prânz, tot din pricina lui. Îi simțeam bătăile iuți ale inimii ca un motor ambalat peste mine. Nu-mi venea să cred că era acolo cu mine, pentru mine. După ce m-a lăsat să-mi trag sufletul, mi se părea că sunt împământată și în același timp deasupra a tot. Dormitorul nu trebuia încărcat cu un dressing, era suficient un pat înalt și larg, ca să încăpem noi. Și nici nu-mi păsa că nu mai luasem anticoncepționalele sau că nu puteam să achit a doua tranșă a apartamentului.