Andrei Badea
Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea
dacă şi-ar pierde sufletul? Ev. după Matei, 16:26
Pentru a nu surprinde cititorul, anunţăm de la început că aceste rânduri sunt scrise din perspectivă creştină. Nu ne dorim ca părerile noastre să fie o ambuscadă pentru nimeni şi nici să risipim preţioasa resursă a timpului cuiva. Prin urmare, ne declarăm ab initio identitatea fără echivoc şi acceptăm imposibilitatea de a ne imagina o lume care ar veni după lume aşa cum pretinde perspectiva postumaniştilor.
Să întrebăm ce este omul, (Qui suis-je? – aşa începe romanul lui Andre Breton, pe care ne luăm libertatea să îl numim supraumanist) este inutil în postumanism deoarece promotorii curentului militează pentru anularea graniţelor dintre animale, oameni, maşini şi chiar organisme vegetale sau chiar tehnologice. Epuizându-se de-a lungul istoriei în lupta împotriva zeilor şi a celorlalţi semeni, omului nu i-a mai rămas decât să se lupte cu el însuşi. Dar de unde acestă atitudine pe care noi o considerăm suicidară?
Ilustrație relizată cu Copilot
Genealogia acestei critici a unicităţii naturii umane începe chiar din Antichitate, Heraclit echivalând curgerea apei cu ceea ce astăzi este numit identitate fluidă. Dacă totul curge, înseamnă că şi natura umană este într-o permanentă alunecare. Ideea va fi dezvoltată de atomişti care, de la Democrit şi până la Lucreţiu, au susţinut că natura lucrurilor este doar rezultatul interacţiunii întâmplătoare dintre particulele elementare. Un pas mai departe îl fac Teofrast şi Plutarh. Ei reduc substanţial distanţele dintre om şi animale susţinând că acestea sunt capabile să gândească şi, implicit, n-ar trebui consumate sau omorâte. Dacă se adăugă la acestea gândirile orientale potrivit cărora animalele poartă în ele sufletele reîncarnate, omul nu doar că este egal cu animalul, ci se găseşte chiar în inferioritate. Agresivul ateu Peter Singer vorbeşte chiar de un raţionalism moral al animalelor.
Exclusivismul ontologiei umane de bun simţ este puternic asediat în perioada iluministă şi imediat după când este abolită ideea de scop şi origine divină a omului. Ideile vor fi radicalizate de triumviratul Darwin, Nietzsche, Freud care au definit omul ca fiind doar o verigă lipsă, un element inferior supraomului, asemănat cu fibrele textile, supus capriciilor inconştientului. Folosind frânghia lui Nietzsche, Foucault va superviza actul spânzurării trestiei gânditoare pe eşafodul construit de Lacan, C.L. Strauss, Sartre ş.a.m.d. Ar fi fost şi ridicol, şi inconsecvent ca Moartea omului să nu urmeze Morţii lui Dumnezeu. Ce au pus aceştia în locul omului?
După Moartea omului declarată de Foucault, din gândirea la temperaturi înalte a arhitecţilor noii antropologii, Deleuze şi Guattari, a eclozat noul om. Coborât din arborele care semnifică esenţă, verticalitate, ierarhii, legitate, individualitate, noul om subteran este parte a rizomului, un nod în reţeaua orizontală a rădăcinilor copacului, care semnifică decentralitate, interconectare, nediferenţiere, colectivitate. Scurt spus, postomul.
Dacă Descartes, Kant (umanişti) puneau accentul pe gândire ca valoare în sine, Freud, Marx, Nietzsche, Derrida (antiumanişti) au negat capacităţile intrinseci ale omului, acesta fiind determinat psihologic, inconştient, economic, istoric şamd. Transumaniştii (Vernon Vinge cu a lui Singularitate Tehnologică), la rândul lor, au încercat o recuperare a omului prin augumentarea cu ajutorul tehnologiei, criogeniei, editării genomului uman, extensiilor corpului, minduploadingului, toate acestea având ca scop schimbarea morfologiei întru nemurire. Unde se încadrează postumaniştii în acest peisaj pestriţ?
Tehnic vorbind, termenul postuman este folosit pentru prima dată în 1976 de Ihab Hassan care anula practic omul vitruvian, renascentist, în cea ce se numeşte postumanismul critic. Ideea a fost preluată în literatura feministă care „nega orice fel de centrism” şi „abandona dualismele centru-margine, noi-ei, bărbat-femeie, homosexual-heterosexual, om-animal, om-maşină etc.” (Constantin Ghioancă, Postomul. O critică a subiectivităţii postumane, Editura Paideia, Bucureşti, 2021, pp. 40-41.)
Postumanismul cultural relativizează noţiunea de natură umană pe care o împrumută şi altor specii animale, vegetale sau chiar tehnologice, după celebra afirmaţie a lui Donna Haraway, cyborgul este ontologia noastră. La rândul lui, Foucault data apariţia omului la începutul secolului al XIX-lea, ca produs antropo-socio-psiho-bio-filozofic complet. Filozoful canadian specializat în etica animalelor, David Sytzbel, a negat chiar termenul de persoană acuzând omenirea de specisism. În fine, postumanismul filozofic doreşte o reinterpretare a naturii umane şi a relaţiilor dintre specii bazate nu pe opoziţiile faţă de înţelegerile anterioare cărora le-ar fi tributare, ci pe omisiunile umaniştilor.
Dacă în ierarhia creştinismului, omul ocupă locul doi după Sfanta Treime şi va fi superior îngerilor pe care îi va judeca, în postumanism omul nu este decât un element de legătură interspecies. Faptul că Hristos, care este Dumnezeu, s-a întrupat în om şi nu în altă formă de viaţă, arată importanţa şi superioritatea indiscutabilă a fiinţei umane în raport cu oricare altă existenţă unicelulară, pluricelurală, artificială etc. Lucru evident respins de postumanişti. În rezumat, doctrina postumanistă (ca şi cea antiumanistă şi transumanistă) respinge dimensiunea spirituală a omului şi datul biologic, neagă absoluturile moralei şi valorile intrinseci punând în loc situaţionismul şi o etică fluidă. Postomul nu este decât o specie intermediară între transom şi –ismul-om de mâine. Cu îngăduinţă, sugerăm termenul de postbiologism, ca să fim consecvenţi cu viziunile materialiste viitoare.
Primul punct al declaraţiei transumaniste din 1998 îşi propunea, printre atele, depăşirea îmbătrânirii. Astfel, viaţa veşnică nu mai este subiect exclusiv religios, ci obiectivul tehnologiei. Pentru creştini însă, nemurirea nu este o dorinţă care să depindă de un proiect tehnologic al viitorului, de o investiţie costisitoare sau de trecerea unui interval nedefinit de timp care să producă surpriza. Ea se poate obţine chiar astăzi prin credinţa mântuitoare în Cel pentru care dovezile existenţei şi filozofiei Sale sunt incontestabile. (Dovezi pe care le putem prezenta oricând, în partea a doua a eseului.) Există chiar şi o carte a cărei antropologie este în totală coliziune cu ofertele tarnsumaniste şi postumaniste, numită Biblia, în care ne este propus primul ideal postumanist din istorie în oferta Diavolului adresată Evei: Hotărât că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Geneza 3:5). Ar fi complet inutil să încercăm interpretarea acestor cuvinte când toată istoria lumii depune mărturie pentru rezultatul exact invers la ceea ce a spus Diavolul.
Prima concluzie: postumanismul postulează egalitatea între regnurile vegetal, mineral, animal, uman şi tehnologic, respinge transcendenţa, este materialist, neagă condiţionările, refuză moartea, contestă identitatea. Antropologia creştină afirmă: originea în Dumnezeu, mântuirea prin Hristos, identitatea somatică în cromozomi, natura umană unică, existenţa sufletului şi a duhului ca imago Dei, trupul transfigurat la înviere, nemurirea duhului.
În loc de a doua concluzie, sugerăm câteva întrebări la care aşteptăm răspuns şi suntem dispuşi să argumentăm punctul nostru de orbire dacă ni se cere. Într-o lume postumană, cine ar putea împiedica clonarea fiinţelor doar pentru scopul de a le dona organele altor specii? Cum ar răspunde penal o fiinţă hibridă? În ce măsură postoamenii mai sunt responsabili dacă au fost incitaţi, influenţaţi tehnologic? Dacă se vorbeşte de o morală a animalelor, de ce nu s-ar vorbi şi de etica tehnologiei? Nu cumva postumanismul se autocontrazice când apelează la subiectul pe care tot el îl neagă? Pe ce se bazează etica umană dacă omul este coegal cu muşchii, lichenii şi inteligenţa artificială? Cum poate fi construit un sistem etic fără subiect raţional? Nu cumva dorinţa de a nu mai fi om este intrinsec umană şi umanistă? Dacă postumanismul dizolvă binaritatea, cum se va raporta, de pildă, la apocalipticii lui Umberto Eco, la cei neaugumentaţi? Dacă tehnologia este livrată de guvern şi armată, nu înseamnă că ierarhiile rămân? În ce măsură mai rămâne valabil rizomul orizontal când structurile statului reglementează vertical? Cum vor fi afectate libertatea de alegere şi autonomia într-o postumanitate care a renunţat la drepturile omului derivate exclusiv din antropologia creştină? Ce ar putea să urmeze după supersingularitate, creşterea puterii cerebrale, vindecarea prin nano-tehnologii ş.a.?
Va urma…