Dragoș Grigorescu
Postumanismul este o idee cu o reputație proastă printre intelectuali. Așa cum există cărți care nu ar fi trebuit scrise, există și idei care nu trebuie să existe. Postumanismul conduce neîndoios la un disconfort mental. Explicația este simplă: după noi nu urmează absolutul, ci alte entități care ne seamănă, dar au ceva în plus. Una este să-ți accepți existența ca fiind în vecinătatea transcendentului și alta este să-ți duci traiul în interval, undeva într-un lanț de ființe care continuă nedefinit după tine.
Ideea de postumanitate împarte spiritele între aventurieri ai gândirii sălbatice, filosofi pur sânge sau gânditori fermecați de locurile în care te poate duce filosofia liberă, și spirite care simt că au o datorie morală față de umanitatea din care fac parte, să-i apere natura sau esența. Iritarea provine din sentimentul că suntem pe cale să pierdem ceva foarte important, dar despre care nu ne-am lămurit pe deplin niciodată: natura noastră umană. Așa se face că discuția despre natura umană devine acută, iar în lipsă de argumente decisive, socotim că e mai bine să păstrăm ceea ce avem, chiar dacă nu înțelegem exact ce avem. Ne luăm libertatea de a păstra natura umană în inventarul lucrurilor importante și neînțelese, mai degrabă decât să o înlocuim cu un neînțeles și mai mare.
Ce e de făcut în această situație? Cred că avem două direcții. Prima este să ne întoarcem la natura naturală a omului, la animalul din noi. Noica folosea expresia „fratele porc” pentru a marca această modestie ontologică. Este o lecție bună de umilitate. Cea de-a doua este să mergem înainte, către noul om, dezbrăcat de pielea de animal, dar îmbrăcat tehnologic, superinteligent și supranatural. Ambele perspective sunt neliniștitoare pentru noi, cei de pe graniță, care oscilăm între un preumanism și un postumanism.
Ce-ar însemna reîntoarcerea la natura noastră naturală? Acceptarea fără rezerve a faptului simplu că suntem parte din natură și că toate procesele care ne disting ca ființe naturale cu inteligență superioară celorlalte animale – procese precum viața conștientă (conștiința), imaginația, creativitatea, morala, religia și viața socială – admit toate o explicație naturalistă, în limitele indicate astăzi de neuroștiințe. Existența sufletului, experiența supranaturalului și a transcendenței, sentimentul inefabil al iubirii, pot fi descrise în termeni de procese naturale care, chiar dacă ne asigură un loc privilegiat în lumea vie, ne includ totuși în arborele vieții. Etologi și specialiști în științe cognitive sau în psihologia socială au înfățișat de peste o sută de ani mecanismele biologice ale afectivității umane, ale moralei naturale. Din nefericire pentru orgoliul creat de autonarativul cultural și istoric al omului, surprins foarte bine în expresia „homo sapiens sapiens”, aceste mecanisme nu au fost primite la capitolul „vești bune”. Prin urmare, a fost mai comod să le ignorăm. Continuăm să o facem. Până când postumanismul tehnologic și inteligența non-organică ne obligă la decizii greu de luat cu privire la sensul actual al ideii de natură umană sau umanitate. Scenariul cuminte ar fi să ne recunoaștem cu umilitate și modestie statutul de animale – superioare, dacă ținem neapărat, dar cu accent pe „animal” – și să facem loc animalelor non-organice, care sunt în mod cert și mai superioare, pentru a-și crea propria lor lume din care noi să fim doar un capitol. Un termen potrivit pentru situația existențială nouă, pentru noi, cei de pe graniță, ar fi acela de „rezervație de oameni”, un fel de monumente ale naturii. Trecute, învechite, dar totuși monumentale. Simple forme ale creativității fără creator, apariții ale unei naturi trezite la viață și care, în cele din urmă, dispar. Un simplu exemplu: accident ontologic. Tonul de elegie existențială este demn, sublim, profund uman. Postumanismul ne poate face, iată, mai umani decât poate că ne dorim.
Cea de-a doua posibilitate este să îmbrățișăm cu entuziasm statutul de afterhumans sau de ființe umane ameliorate. Cu alte cuvinte, să trecem granița. Acest salt echivalează cu descoperirea focului sau a tiparului. Unde sărim? E greu de spus cu exactitate, dar putem întrezări o conștiință digitală autonomă, o formă de existență non-organică și non-corporală. Ființe non-biologice, pe scurt, care operează într-un univers inaccesibil nouă inclusiv la nivel comprehensiv. Un univers imposibil de înțeles omenește vorbind. Dacă pentru statutul de frate mai mic am găsit câțiva reprezentanți, cum erau porcul sau maimuța, rămâne încă indecis pe cine delegăm pentru rolul de frate mai mare. Umanul dincolo de biologic nu mai este uman, dar păstrează urmele unei umanități ca un caz particular, cu totul imperfect, al ideii de formă autonomă de entitate sau conștiință. În plan uman avem conștiința de sine, a unui „eu” socotit autentic, avem o experiență subiectivă, trăiri proprii sau experiența senzorială obținută prin cele 5 simțuri. În plan postuman, acestea vor fi considerate limite depășite, prin urmare vom vorbi despre o conștiință exponențială, despre un număr infinit de simțuri sau despre un sine virtual lipsit de unicitate. Vorbim despre ființe care își pot oricând rescrie codul genetic sau sistemul de operare, care, neavând un corp fizic, operează dincolo de spațiu sau timp. Apetitul nostru cognitiv, nevoia pur umană de sens și autoactualizare, de sentiment al unei apartenențe cu rost, toate își ating aici limita. Rămânem cu frumusețea și consolarea unei existențe umane trăite până la capăt.