Alina Bako
Dinamica pe care o presupune lumea în care trăim produce o remodelare a viziunii asupra ființei umane. O definiție care se dovedește, într-o anumită măsură, circulară pune la încercare înțelegerea spațiului pe care omul îl mai ocupă încă. Postumanismul, un termen care încă nu și-a construit paradigma pe deplin în cultura românească, s-a construit artificial, așezându-se într-o matcă deja cunoscută, aceea a umanității dintotdeauna. Reieșind din niște constructe marginale, care însă pe măsură ce tehnologia evoluează transformă, din ce în ce mai mult, propria noastră percepție despre ceea ce ne înconjoară, noua paradigmă, ce își face loc în gândirea universală, se poate defini având în vedere două idei principale: prima face referire la faptul că el se coagulează nu ca formă de „după”, așa cum sugerează prefixul, ci ca o urmare, o consecință a epocii în care omul s-a aflat în centrul universului. Cea de-a doua propune o ipostază, legată de accelerarea cu care se dezvoltă tehnologia, noile abilități ale inteligenței artificiale, obținute într-un timp record, adică ceea ce Joseph Tabbi numește a fi o pierdere a vitalismului pe care ființa umană aproape nu îl mai are: „dislocarea în sfera nonumană, tehnologică, a unei forme de vitalism pe care oamenii înșiși nu o mai dețin”[1] în The Cambridge Introduction to Literary Posthuman.
Așadar, definiția postumanismului conține în sine nu o negare a umanismului, ci propunerea unei viziuni care încheie o epocă, pentru a deschide alta, cu o altă organizare și capacitatea de a se auto-susține. Problema fundamentală este însă că a vorbi despre o lume fără umanitate înseamnă a vorbi despre una dezbrăcată de orice atribute recognoscibile prin instrumentele epistemice dobândite de ființa umană de-a lungul evoluției sale. Omul nu mai este „măsura tuturor lucrurilor”, căci s-a produs o pulverizare a centrului lumii, iar dezvoltarea unor sisteme capabile de autopoieză (după modelul sistemelor sociale ale lui Luhmann), chiar dacă plecând de la gesturi științifice umane, a determinat o regândire a rolului pe care ființa umană îl are.
Dacă transumanismul trimite la o formă de perfecționare a omului, prin regândirea umanismului, prin adăugarea unor sisteme operaționale prin care sunt îmbunătățite anumite abilități, postumanismul se raportează critic la umanism, devenind nu o nouă etapă în evoluția umanității, ci o dezvoltare diferită, plecând de la un alt punct de geneză. Stefan Lorenz Sorger numea transumanismul un „umanism pe steroizi”, făcând un istoric al termenului, legându-l de afirmațiile lui Fukuyama ori de Manifestul Transuman al Natașei Vita-More din 1982. „Libertatea morfologică” descrisă de Max More în 1993 în Technological Self-Transformation: Expanding Personal Extropy explică posibilitatea ființei umane de a-și modifica trupul, în funcție de dorință. Dreptul pe care îl presupune deținerea propriului corp duce la o libertate totală în a-l transforma, după propria voință. În această direcție s-ar încadra și „nemurirea”, căutată încă de la Ghilgameș și nicicând regăsită. Distincția fundamentală pe care o propune Sorgner este cea dintre două opțiuni fundamentale: cea legată de „carbonate-based humanism” și cea „silicon-based posthumanity”, adică cea dintre umanism, așa cum îl înțelegem încă din Iluminism și cea începând cu epoca inteligenței artificiale, a siliciului.
Ihab Hassan în Prometheus as Performer: Towards a Posthumanist Culture publicat în Perfomance in Postmodern Cultur (editori Michel Benamou și Charles Caramella, Madison, Coda Press, 1977) anunța o schimbare fundamentală a ființei umane și a proiecțiilor sale subiective, ceea ce duce la o transformare „în ceva”: „Trebuie mai întâi să înțelegem că forma umană – inclusiv dorința umană și toate reprezentările sale externe – poate fi în plină schimbare radicală și, prin urmare, trebuie revizuită. Trebuie să înțelegem că cinci sute de ani de umanism s-ar putea apropia de sfârșit, pe măsură ce umanismul se transformă în ceva ce trebuie să numim, fără îndoială, postumanism.[2]
O perspectivă care privește global, din perspectiva sistemelor sociale este și cea a lui Slavoj Žižek, care vede în noile schimbări de paradigmă tehnologică, prin apariția digitalizării, a conexiunilor cu inteligența artificială sau a creării unor „mașini digitale”, un punct de trecere spre o nouă eră: „Științele cognitive și-au propus propria lor variantă de antiumanism: odată cu digitalizarea vieților noastre și cu perspectiva unui contact direct între creierul nostru și mașinile digitale, pășim într-o nouă eră postumană în care înțelegerea noastră de bază despre sine ca agenți umani liberi și responsabili va fi afectată. În acest fel, postumanismul nu mai reprezintă o propunere teoretică excentrică, ci o problemă care ține de viețile noastre cotidiene. Pot fi aceste două aspecte reunite într-o perspectivă teoretică unică sau sunt condamnate să vorbească limbi diferite („teoria postmodernă” reproșând cognitivismului un determinism naiv naturalist, iar cognitivismul respingând teoria postmodernă ca pe o speculație irelevantă, care rămâne ancorată în spațiul filozofic tradițional)?”[3].
Cunoașterea determină astfel un salt, care poate fi analizat nu doar prin domeniile prime care au generat un astfel de model, precum cibernetica, ci și prin construcțiile literare, în care pot fi urmărite anumite teme. Tabbi identifica faptul că „temele postumaniste au fost prezente cu mult înainte ca științele umane și umanismul literar să devină discursurile dominante după iluminism. Am putea explora trecutul, la fel de bine ca și succesorii actuali, care au pus în discuție propria noastră umanitate (și umanitățile)”[4]. O astfel de ipostază poate fi analizată plecând de la temele literaturii, în care se regăsește evoluția umanității în totalitate.
Ce mai reprezintă autorul, dacă începe o nouă eră în care el nu mai este în centru? Moartea lui fusese anunțată din anii 70 de Roland Barthes și de Michel Foucault, dar ulteori s-a produs o revenire, chiar și prin metaficțiuni, în discursul umanist. Dacă postmodernismul utiliza pluralitatea pentru a scrie despre istorii și nu despre Istorie, postumanismul propune o viziune care îl exclude pe om. În ultimii ani s-a produs o schimbare a modului în care facem chiar literatură. De la mașinile care generează automat poeme, la inteligența artificială care poate crea după model versuri sau narațiuni. Există și producții proto-postumane precum romanul O mie nouă sute optzeci și patru scris de George Orwell în care apare o astfel de imagine în care Julia „face” literatură controlând o mașină de scris: „Lucrează, aşa cum bănuise el, la o maşină de scris romane, din Secţia Literatură, îi place munca ei, care constă, mai ales, în a manevra şi repara, dacă e cazul, un motor electric solid, dar complicat. Nu se consideră cine-ştie-ce deşteaptă, dar îi place să facă muncă manuală şi cunoaşte maşinăria ca pe propriul ei buzunar. Poate să-i descrie întregul proces de constituire a unui roman, de la linia generală trasată de Comisia de Planificare până la ultima virgulă pusă de Echipa de Rescriere. Dar produsul finit pe ea nu o interesează. Nu se omoară ea cu cititul, îl asigură pe Winston. Cărţile sunt un articol care trebuie produs, ca şi gemul sau şireturile de pantofi.”[5]
În aceeași direcție, a demonstrării existenței unei forme a postumanismului anterior, se poziționează și Mads Rosendahl Thomsen și Jacob Wamberg: „Cu toate acestea, aceasta nu înseamnă că postumanismul nu ar fi putut apărea fără o lume al cărei tehnologie dezvoltată de om a accelerat atât de rapid. Dintr-o perspectivă globală, găsim, în special în multe tradiții culturale pre-industriale, un grad mai puțin pronunțat sau o absență totală a excepționalismului uman, ceea ce confirmă afirmația lui Cary Wolfe că postumanismul vine atât înainte, cât și după umanism”[6] . Reținem, așadar, această ideea a continuității, a unei decentrări a umanului în literaturile lumii cu mult înaintea apariției tehnologiei care astăzi a dus la definiții exclusiviste. Karin Kukkonen în Eul și Subiectivitatea: De ce Iluminismul este Relevant pentru Postumanism analizează felul în care secolul al XVIII-lea a dat naștere unor narațiuni fragmentate, unor ipostaze în care se observă interacțiunea dintre om și animal sau mediu în general.
În 1947 apărea Letter on Humanism a lui Martin Heidegger, care definea omul ca având drept trăsătură esențială calitatea de a fi „animal rationale”. Celelalte ființe care nu dețineau „rațiune” se situau în opoziție cu umanitatea. De la această primă distincție, Mads Rosendahl Thomsen și Jacob Wamberg propun o viziune duală: „termenul de postuman a apărut între „adevăratul” postuman – adică posibilitatea unei dezvoltări asistate de tehnologie care ar duce la cyborgi, oameni modificați genetic sau chiar o inteligență artificială care îi depășește complet pe oameni – și, pe de altă parte, o înțelegere post-antropocentrică mai puțin specifică a lumii, care se întinde de la teorizarea asupra Antropocenului până la diverse ramuri ale noului materialism, cum ar fi realismul speculativ și un vitalism generalizat[7]”. Iată, așadar că delimitarea nu este facilă, în cazul postumanismului revenind ipostaza distopică asupra lumii, cu o percepție de tip postapocaliptic.
Autorii care propun astfel de ipostaze precum Donna Haraway, Cary Wolfe, N. Katherine Hayles ori Rosi Braidotti accentuează componenta unei biologii îmbunătățite tehnologic, analizând schimbările umanității din perspectiva unei direcții exterioare. „Roboții sociali” interferează cu ființele umane, iar această interacțiune poate fi discutată doar prin recursul la multiple ramuri științifice, de la antropologie, la matematică, psihologie, literatură și filosofie. Jacob Wamberg în „Negentropie în Creștere, Reboot-uri Evoluționare și Gaia ca Atracție: spre o hartă a pozițiilor postumaniste contemporane” aduce în discuție componenta dualismului umanist, dar și faptul că societatea contemporană privește omul printr-o hibridizare, a negentropiei și entropiei, resetări ale ființei umane ce sunt stadii ale evoluției sale.
Postumanism și literatură
Literatura este intrinsec legată de condiția umană. Afirmația este cu atât mai tranșantă cu cât aceasta a însoțit umanitatea de-a lungul istoriei sale. Fie că vorbim de spații geografice recognoscibile ori recreate ficțional, fie că avem în vedere ipostaze alegorice ori regăsite în literatura SF, scenariul narativ este creat pentru un cititor uman, care îl decriptează cu instrumentele oferite de propria-i structură spirituală și fizică. Obiectul cărții este regândit într-o lume postumană, pierzându-și atât autorul, cât și destinatarul mesajului ficțional.
Literatura postumană are un statut paradoxal: conține în sine „rămășițele umanului”, deci nu se poate desprinde de tot de paradigma care a creat-o și, cu toate acestea, produce cunoaștere pentru inteligența artificială, de exemplu. Mads Rosendahl Thomsen în Literature’s Humanist Posthumanism discută astfel despre paradoxalul statut: „Depășind mediul cărții, literatura însăși este printre cele mai umane fenomene: bazându-se pe limbi foarte codificate, pe tehnologii avansate de distribuție și, mai presus de toate, fiind o formă de comunicare specifică, unde atât expeditorul, cât și receptorul mesajului sunt definiți diferit și mult mai liber decât în alte forme de interacțiune, literatura ar putea fi considerată exclusiv creată de și pentru oameni. În același timp, literatura este un mediu care poate fi folosit pentru a contesta ideea subiectului autonom (la fel cum poate fi folosită pentru a o susține), prin evidențierea dependenței de o limbă comună sau prin stabilirea unui spațiu narativ sau liric în care subiecții nu pot fi distincți unii de alții. Și mai mult, literatura s-a angajat tematic în a oferi voce agenților nonumani și a evocat o mulțime de figuri postumane”[8].
Poezia și postumanismul
În spațiul românesc, volumele de poezii publicate recent sunt un barometru al felului în care realitatea contemporană este reflectată de sensibilitatea poetică. Discutate din perspectiva postumanismului, acestea reflectă o componentă aproape omniprezentă. Poemele se construiesc în jurul unor teme diferite, însă, de cele mai multe ori, intervine falia exprimată prin intermediul unor instrumente diferite. Fie este vorba despre o plonjare directă în lumea tehnologiei, fie sunt momente disparate înregistrate ca o formă de limbaj cibernetic ori înstrăinare de umanitate, prin perceperea unei etape care se deschide evolutiv; o formă mai degrabă de transumanism, prin componenta legată de transformare sub imperiul tehnologiei, dar, uneori, o înstrăinare atât de profundă care se află la limita postumanismului.
Val Chimic, în volumul Umilirea animalelor, apărut în 2010 la Casa de pariuri literare în poemul m/f identifică un orfanism cu un mecanism, o formă de robotizare: „ceva în creștere, dar mecanic – cu control susținut/ o lentilă mica, suprapusă,/ ceva puternic, dar îndeajuns de labil,/ ajunge să mă pervertească” (13). Într-un alt poem intitulat spin este ipostaziată aproape o perspectivă de cyborg, cu „creasta nichelată”, apărută ca urmare a presiunii orașului: „dacă simți micile incinerări zilnice, mirosul iute/ al motoarelor de tramvai și curentul metroului/ ca pe o amenințare,/ vei fi pregătit pentru o transformare fizică desăvârșită./ imediat ce îți vei descleia talpa adidasului/ vor foșni fustele din nylon, iar țeasta nichelată/ vor putea vedea toți luminile oficierii” (18). Îndepărtarea de umanism se realizează prin ruperea oricăror conexiuni, precum în tai legăturile: „minciuna și revoluția sunt forme ale acestei recunoștințe nesănătoase, invertite,/ împotriva unui spațiu cuminte,/ acolo unde stă voința unui individ/ a cărui voce nu a fost auzită/ pentru că s-a însoțit cu numai cu oamenii” (22). Metamorfozarea, robotizarea este înregistrată subtil, într-un amestec de umanitate și tehnologizare, precum în acest vers din ar trebui să mă bucur cât timp mai sunt în viață: „copiilor le supurează/ ochii bionici” (24).
O altă perspectivă, de data aceasta cu o păstrare a umanismului, este propusă de Andrei Dósa în volumul Ultima familie tradițională publicat în 2024. În Vreau să devin o mamă eroină apare ideea unei căutări prin actul poeziei, văzut în forma antică, a gratuității sale:„Neutralizare și eschivă/disimulare și păcălire,/ uneori descotorosire brutală./ Cândva o să înțeleagă el că lucrez a nemurire și am pe cap/ o tichie de mărgăritar” (29). Pe parcursul volumului apar texte precum Error care exprimă, prin intermediul limbajului informatic, imposibilitatea reconectării la rădăcini: „Could not coonect to mother: User „david”/ has exceeded/ the max_user_request_number resource/ (current value: n+1)/ Cannot proceed./ Please, report on the error” (33). O rupere de ritmul existenței cotidiene este văzută ca o înstrăinare de rădăcini, o ambiguizare a locului în lume. Poezia Google maps vorbește despre aceeași presiune a tehnologicului și apariția aproape a apocalipsei ființei umane, așa cum o propovăduiește postumanismul: „satul tehnologic ne învăluie pe toți/ în lumina cristalelor lichide/ blițuri dezinfectează natura/ filtre neutralizează ultimele imperfecțiuni/ contribuția noastră?/ fotografii încărcate pe google maps/ în locații acoperite încet de oceanul planetar” (42). Într-un alt poem intitulat puterea nesecată a odelor am putea discuta o dublă valență a folosirii metaforei nisipului: pe de o parte inconstanța, ștergerea oricărei urme, pierderea statutului, dar interpretarea celor două ipostaze, ale modelului carbon și a celui siliciu: „Modele climatice-n haos înghit biosfera,/ scântei, sfâr și pară din piatra filozofală/ în nisip stă scris, știința nu e mare scofală./”
În poemul Extincție Dmitri Miticov se definește ca ființă postumană: „Eu, element secundar al unei planete aflate pe moarte, dizolvate/ în probabilități. O mulțime de gene activate de realități/ Un mediu de transfer/. Un limbaj. Un reportaj despre fundația/ chimică a naturii emoționale, un rebut al separării proximale/ Un faliment în «golul afectiv»”.
Un alt poet, scrie în 2024 despre„50% mai aproape de un final memorabil”. Alex Higyed identifică germinarea digitalului în acțiunile umane și propune astfel de ipostaze hibride: „statisticile noastre arată că vom pierde/ 6,6 milioane până în 2100/ creșteți dragilor flori în aplicații/ aveți răbdare cu ele precum și noi avem răbdare/ la semafoare/ primiți flori în aplicații precum și noi primim” (Status check, 71). Pulverizarea centrului distruge inclusiv ideea de credință, precum în ultima oră s-au dezmorțit oase: „se nasc preoți peste preoți în altarele digitale” (73) sau „nu e nimic digital în apus/ și nimic digital în a te opune/ niciun artificiu în ce zboară” (96). Vlad Alui Gheorghe construiește și el în prima noapte o viziune aproape apocaliptică: „arată-mi pe hartă cu/ degetul un loc/ și acolo te voi duce/ în ziua în care/ curierii nu au/ să mai vină ” sau felina: „Doamne, dacă ești aici, întoarce-te/ și dă rec, că voi scoate din corpul ăsta sunete/ și voi da din mâini ca n animal ierbivor/ care plânge la comandă” (31).
Raul Popescu în „tristețile lui van helsing. manual pentru o inevitabilă apocalipsă” publicat în 2024 imaginează în mecanisme o postumanitate, în care emoția este „prinsă în lesă”, ființei umane lipsindu-i libertatea: „pentru tine mi-am ucis copilul, unicul meu copil/ mi-am cumpărat o iguana pe care o plimb în lesă/ și pe care am învățat-o să-mi spună draga mea/ nu mai vreau decât mașini și organe de mașini/ mașini și organe de mașini/ ți-am mai spus, sunt aici, dar nu mai simt nimic”.
O incursiune în lumea care își pierde atributele umanității face Ștefan Manasia în Sursele obscure (Cântă-mi Șamaniță Shipibo), volum apărut în 2024. Viziunea lui trimite spre atributele umanului care par a se pierde. De exemplu, în Feeling weak Manasia are antene pentru a simți moartea unei lumi, apropierea extincției: „Sub mine milioane de pinguini muribunzi./ Plancton roșu inflitrat în crevase./ Gheața de un verde fluorescent/ Ca secreția biliară/ A unei zeități bătrâne, bolnave” (9). Peisajele industriale sunt redate astfel: „motoare pe hidrocarburi folii din aluminiu/ tije metalice tablă sticlă șuruburi și cuie/ tot ce văd tot ce aud/ cerul este zeghea/ unui ocnaș din Insula Diavolului” (Porcii). Întrebările retorice din Cheratină echivalează cu un strigăt dureros ce anunță inutilitatea progresului ce nu mai sprijină umanul: „La ce bun autostrăzi peste Chile/ dacă am distrus drumul/ traversat de femela jaguar?/ La ce bun eficiența roboților,/ CV-urile supercristal,/ spaima rizomatică,/ liposucțiile, vacanțele/ blowjob-ul noului job,/ dacă în ochii băiețelului sirian/ se clatină Mediterana (…)” (27).
Epuizarea vitalismului, a puterii umane de a evolua ar putea fi și tema Sorinei Rîndașu în poemul cu motoarele așezate în ordine: „cu ghearele metalice/ înfiletate conform normelor, mașinăria asta/ are/ mai multe șanse de supraviețuire” (37). O lipsă de coerență a ființei umane, captivă în menghina depresiei, însăilează comunicări automate, un proces fără finalitate: this message was automatically generated. keep going sau unde e poezia aceea miraculoasă: „(…) asta ți-a luat toată puterea (…) poezia/ nu mai are/ nicio putere” (74), poeme din Regatul disfuncției. Renunțarea la „vrăjirea” prin cuvânt echivalează cu o renunțare la umanitate, o rupere a oricăror legături cu sentimental viu. Aceeași impresie a inutilității scrisului, dezbrăcat de puterea vindecătoare apare și la Mihai Marian în Creaturi matematice reci. Într-un text intitulat lovePoem este exprimată vicierea umanului, ceea ce trimite spre un început al unei alte epoci: „ Haideți să nu ne mințim singuri:/ toate formele de existență ale naturii umane/ au fost deja pervertite,/ și scrisul nu a fost inventat/ pentru a scrie poeme de dragoste.” (44) sau în poemul Un animal complet singur: „ Frica mea e un lubrifiant,/ un labirint cu o derutantă multitudine de ieșiri,/ fragmentul hieroglific al unui imperiu nomad./ Extinct sau viu./ Perfect./ Se întinde până și în spațiile în care eu nu exist.” (65).
Constatăm așadar că în cele mai recente volume de poezii, din care am citat câteva versuri, se construiește o viziune românească asupra unor fenomene culturale recente. Postumanismul, așa cum am încercat să îl definim în studiul de față, își arată germenii în poemele discutate. Cele două condiții discutate, cea legată de privirea nu opusă, ci convergentă, precum și cea referitoare la pierderea vitalismului sunt ambele verificate prin literatura analizată. Bineînțeles, este doar o mostră de a integra poezia românească recentă într-un sistem global care înregistrează schimbările tectonice la nivel individual și colectiv.
[1] Joseph Tabbi, The Cambridge Introduction to Literary Posthuman, Cambridge University Press, 2024, p. 15.
[2] We need first to understand that the human form – including human desire and all its external representations – may be changing radically, and thus must be revisioned. We need to understand that five hundred years of humanism may be coming to an end, as humanism transforms itself into something that we must helplessly call posthumanism.
[3] Slavoj Žižek, Like a thief in broad daylight. Power in the era of Posthuman Capitalism, Seven Stories Press, 2018, „cognitive sciences have proposed their own version of anti-humanism: with the digitalization of our lives and the prospect of a direct link between our brain and digital machinery, we are entering a new posthuman era in which our basic self-understanding as free and responsible human agents will be affected. In this way, posthumanism is no longer an eccentric theoretical proposal but a matter concerning our daily lives. Can these two aspects be brought together into a unique theoretical perspective, or are they condemned to speak different languages (‘postmodern’ theory reproaching cognitivism as a naive naturalist determinism, and cognitivists dismissing ‘postmodern’ theory as an irrelevant speculation that remains rooted in traditional philosophical space) (49).
[4] Tabbi, op. cit.: Posthumanist themes were present long before human science and literary humanism emerged as pre-eminent post-Enlightenment discourses. We could explore the past no less than current successors who have put our own humanity (and humanities) into question. (37).
[5] George Orwell, 1984, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 93.
[6] Mads Rosendahl Thomsen și Jacob Wamberg (eds.), The Bloomsbury Handbook of Posthumanism, Bloomsbury Academic: „However, that does not mean that posthumanism could not have come into being without a world whose human-developed technology accelerated so rapidly. In a global perspective, we find especially in many pre-industrial cultural traditions a less pronounced degree, or total absence, of human exceptionalism that confirm Cary Wolfe’s statement that posthumanism comes both before and after humanism” (29).
[7] Mads Rosendahl Thomsen și Jacob Wamberg (eds.), op. cit. „one of the most divisive questions in this expanded field of posthumanism has emerged between the “properly” posthuman – that is, the possibility of technology-aided development that would result in cyborgs, genetically altered humans, or even an artificial intelligence that wholly outstrips humans – and, on the other hand, a less specific post-anthropocentric understanding of the world that stretches from theorizing on the Anthropocene to diverse branches of new materialism, such as speculative realism and a generalized vitalism”.
[8] Mads Rosendahl Thomsen „Literature’s Humanist Posthumanism” in Mads Rosendahl Thomsen și Jacob Wamberg (eds.), op. cit.: „Going beyond the medium of the book, literature itself is among the most human phenomena: relying on highly codified languages, on advanced technologies for distribution, and above all, in being a peculiar form of communication, where both the sender and the receiver of the message are defined differently and much more loosely than in other forms of interaction, literature could be said to be exclusively by and for humans. At the same time, literature is a medium that may be used to challenge the idea of the autonomous subject (just as it may be used to support it), by singling out the reliance on a common language, or by establishing a narrative or lyrical space where subjects cannot be discerned from one another. Even more so, literature has been engaged thematically with lending voice to nonhuman agents, and it has conjured up a plethora of posthuman figures” (474).