Maria Dobrescu
„Elementul esenţial al talentului e originalitatea şi originalitatea înseamnă diferenţiere” – E. Lovinescu
Leonid Dimov, poet de mare expresivitate lirică, face parte din gruparea poeţilor onirici şi barochişti, care au experimentat divers, de la balcanism până la orizonturile obscure, hermetice, cuprinzând aproape toate manierele poetice ale acelei perioade.
Printre temele preferate ale poetului amintim bizareria, piaţa, frizeria, castelul, copilăria, care definesc un spaţiu real, plin de restricţii din care se poate scăpa doar prin vis. Lumea devine un Babel al lucrurilor învechite sau un spaţiu curb, ca în poezia „Eminesciană”. În poezia lui Dimov, imaginarul poetic este construit dintr-o multitudine de cercuri concentrice. Mersul chinuit în cerc, la nesfârşit, reprezintă idealul creaţiei sale, după cum mărturisea într-un mod plastic poetul însuşi: „Precum Nietzsche pe malul lacului Silvaplana, am avut şi eu viziunea veşnicei reîntoarceri. Pe nici un mal. Aşa, în odaie. […]. După ce m-am documentat, mi-am dat seama că viziunea veşnicei reîntoarceri n-are nimic comun cu mitul respectiv. Nu pentru că Dumnezeu n-are şcoală şi nici părinţi care să-i fi spus poveşti, ci pentru că mi-este strein până la scârbă procedeul inventării vide, al fantasticului întemeiat pe minciună pură. Drept care mă lepăd de romantism şi suspectez dicteul automat.”
Deşi a debutat târziu, Dimov este un poet apreciat de criticii vremii, dar şi de cititori, poezia lui impresionând prin perfecţiunea formei, prin prozodia riguroasă şi mai ales prin limbajul poetic alambicat. De-a lungul timpului, poetul a avut afinităţi cu diferite curente literare precum suprarealismul, baladescul, balcanismul, exotismul sau omologii cu Ion Barbu, Tudor Arghezi sau Ion Minulescu. Totuşi, el rămâne în istoria literară alături de prozatorul Dumitru Ţepeneag principalul fondator şi teoretician al onirismului estetic. Leonid Dimov e un poet oniric, cel mai tenace dintre onirici, el fiind singurul care a ilustrat estetica onirismului şi după destrămarea mişcării. Al patrulea volum de poezie este intitulat „Carte de vise” şi vine să întărească identitatea onirică a discursului său liric.
Ov. S. Crohmălniceanu afirma despre Dimov că este „un ermetic descins din Ion Barbu, balcanizant ca Gheorghe Magheru, dar la o treaptă a ființei mult superioară, arghezian și bacovian pe alocuri, oniric și acumulator de realități fascinante prin teribila lor concretețe, barochist, grav și burlesc deopotrivă, manierist prin gratuitatea invenției imagistice și virtuozitatea asamblării cuvintelor rare în versuri perfecte, toate acestea sunt, negreșit, adevărate. Dar, dincolo de ele, farmecul secret al artei lui Dimov scapă. Ca un silf, deși ni se înfățișează dimpotrivă în posturi mai curând grotești și neajutorate, Dimov lunecă printre definiții.”
Unii critici l-au asimilat hermetismului lui Barbu din „Joc secund”, dar Dimov reuşeşte prin originalitate şi prin estetică, să se deosebească de alţi poeţi. Nu putem contesta, însă, că după război şi după ruptura „realismului socialist” influenţa lui Ion Barbu asupra poeziei româneşti este remarcabilă. Alături de Nichita Stănescu şi Cezar Baltag, Dimov este unul dintre poeţii care se situează sub influenţa lui Barbu.
De altfel, grupul oniric îşi asumă deschis modelul Barbu. Descriind genealogia onirismului, Dumitru Ţepeneag îl evocă: „De aceea, o rădăcină românească a onirismului se află în poezia lui Ion Barbu.” Modelul barbian nu se întrevede doar teoretic. Aşa cum afirmă Andrei Bodiu „el poate fi identificat, la fel de bine, din arii diferite venind, în poezia lui Leonid Dimov” dar şi în cea a altor poeţi. Astfel, întâlnim atât la Barbu, cât şi la Dimov, visul oniric ca nouă sursă de inspiraţie, pornind de la ideea că domeniul visului este larg şi întotdeauna interesant de exploatat. Prin vis, cei doi poeţi configurează alte lumi, esenţial fiind că poetul este creator de lumi. În cazul lui Dimov, am putea vorbi şi despre o „memorie fabricată sau adăugată prin cultură”, noţiune pe care A. Ciorănescu o raporta tot la textele barbiene.
Revenind la sursele folosite de Dimov, N. Manolescu face o trecere în revistă a acestora: „Originalitatea incontestabilă a lui Leonid Dimov este o considerare a celor mai diverse înrâuriri, cum ar fi Ion Barbu (tăietura rece-abstractă a cuvântului), Macedonski (rondelurile), Arghezi (plasticitate), Minulescu (exotism, teme), G. Călinescu (fabulosul lucrurilor banale), Emil Botta (histrionismul), Şt. Aug. Doinaş şi Radu Stanca (baladescul, medievalităţile), Anton Pann, Al. Philippide şi alţii.”
Sursele sunt multiple, dar se impune, desigur, în primul rând referinţa la Barbu, dar și parnasianul, baladescul şi mai ales luciditatea şi ermetismul. Poemele Riga Crypto şi Lapona Enigel sunt surse evidente ce se regăsesc în poezia lui Dimov. Textele lui Dimov sunt considerate drept texte de plăcere, fanteziste, sonore, incantatorii, elegante, neobişnuite, dar şi (uneori doar în subtext) „textuale”. Descendent spiritual din marii creatori de poezie, Dimov evită ideologicul de dragul ludicului. „Poezia lui Leonid Dimov nu zguduie, nu răscoleşte. Doar încântă.” afirmă M. Micu. Mai mult decât atât, în viziunea lui Al. Cistelecan, „el scoate poezia de sub dominaţia sensului şi a semnificaţiei, îndepărtându-se de limbajul emfatic şi de tirania conţinutului. […] Poezia lui vrea doar să seducă.”
Dimov este în opinia criticilor săi cel care îşi relatează visele cu ochii treji (Somninus narrare vigilantis est.), este un creator de vise, unde imaginaţia este absolută, joacă simultan sunete, culori, imagini, cuvinte. Textele poetului încântă, cum afirma Ion Pop „Dimov propune, în fond, în toată opera sa, un mare spectacol al lumii, căruia viziunea barocă a vieţii ca vis îi tutelează metamorfozele spectaculoase”. Dimov reuşeşte printr-o cugetare clară şi un limbaj dificil, ermetic, să creeze alte lumi în care cu măiestrie îşi îndeamnă cititorii să nu fugă din real, ci să-l invadeze prin instrumente onirice.