Iulie Anne
Citești poezia Norei și poezia te ia în stăpânire. Te înșfacă de ceafă și te aruncă într-un imaginar capricios, un turbion uriaș. Ai plonjat într-o lume vorace. Nu mai ai scăpare. O poezie cruntă. Niciodată depresivă. O poezie ca o vietate sălbatică care te înghite pe loc. Fără milă. Ești fără întoarcere. Fără ajutor. Cu cât vei țipa mai tare, cu atât emoțiile vor crește pe spinarea ta, mai multe și mai puternice. Ale tale. Ale Norei te seduc, te înghesuie în labirint, să te întâlnești cu tine însuți și să te înfrunți. Țipi? Țipă! Nu te aude nimeni, doar urechile uriașe ale poeziei. Ochii ei imenși care privesc hipnotic, te prefac în personaj intern, joci cum cântă poezia.
Aici totul este organizat după alte legi, alte conexiuni, alte planuri. Și totul strălucește și totul este logic, este clar ca baza de date a unui neuron uriaș, flămând. Te simți ca în burta unui balaur fabulous, inexistent și viu. O mașinărie de vise opulente, în continuă mișcare, transformare, cu personalitate puternică de regină și simplitate de copil serios care a creat un oraș în stele. Sub apă. În pământ și pe nouri. Habar nu ai. Doar simți și gândești vigilant în altă limbă, în limba poeziei.
Foto: Albert Denn, prin amabilitatea doamnei Nora Iuga.
Sigur, mulți vor încerca să domesticească imaginea Norei cu date biografice. A fost o fată care a dansat, a cântat, a fost o femeie foarte îndrăgostită de un singur bărbat, a fost soție, este mamă, este ce vreți voi să vedeți, roluri jucate în viață cu sinceritate maximă. Dar, peste toate, de dinăuntru, pândește un singur personaj copleșitor, poeta. Nu este o femeie de toată ziua, nici pe departe, este o exploratoare a imaginarului, de unde smulge peisaje și personaje create de un subconștient activ, surprinzător. Niciodată liniștit. Atentă ca o felină la pândă, neînduplecată, Nora este ce vrea ea. Mintea ei copleșește universul cunoscut și necunoscut. Îl fascinează, îl îndoaie, îl contorsionează și îi smulge secretele. Apoi tot ea face din secrete obiecte estetice. Nu putem spune despre scrisul Norei Iuga că ar fi cuvinte care pun mușchi unor idei, putem spune însă că poeziile sunt obiecte vizuale încărcate de arhetipuri, evenimente onirice, evenimente suprarealiste, evenimente născocite și simbolizate intim, pe care ea le traduce în cuvinte.
Nora nu este o femeie care trece prin timp, este o… fată care se joacă de-a timpul. Este cea mai fată dintre fete! Exploratoare, uimită, sigură pe ea, jucăușă, surprinzătoare, seducătoare, erotică. Ea știe secretul. Deși elegantă și prietenoasă, habar nu are ce înseamnă compromisul. Creierul ei fabulos nu are în dicționar acest cuvânt. Se joacă, da, cu primejdia, cu interdicția de a mai scrie, resimțită ani mulți în comunism. În tot acest timp, a pariat pe ea însăși împotriva unei societăți a războiului, a ideologiilor negre, verzi, roșii sau cum or mai fi fost. De aici și tinerețea perpetuă. Se joacă cu moartea, cu timpul și cu visul fără compromis.
Explorează, ca orice tânără, lumea. Pentru că Nora este tinerețea însăși. Tinerețea minții, a privirii cu care descoperă lumea ca sursă inepuizabilă de inspirație. Și ar mai fi ceva. Privirea cu care se vede văzând. Urechea cu care își aude reverberările la atingere. Doar că s-a dus atât de departe, încât nu o mai poate prinde nimeni din urmă. Îi auzim vocea din poezie și ne lăsăm pradă. „și bernard pivot mă întreba/ care e cel mai frumos cuvânt/ îmi venea să spun miraj/ dar mi-era rușine/ că mi se văd jumătățile/ în oglindă o femeie permanentă/ vede o femeie provizorie/ ce sfârcuri avea/ ar fi putut să cânte cu ele la pian” (Și dacă mi se văd jumătățile – Nora Iuga).
Iat-o că vine. Pregătiți de întâlnire?