Roxana Iordache
Ușile liftului se deschid brusc în fața mea. Ies cu regret și pășesc pe holul întunecat ca pe un câmp de mine. Am ajuns acasă. O, Doamne, cum sună cuvântul ăsta! Bucurie sau blestem? Stomacul mi se strânge și simt panica prin fiecare celulă. Inspir, expir, inspir, expir… așa m-a învățat terapeutul. Ore întregi de teorie, când, de fapt, e doar vârtejul crunt al propriilor emoții. Mă sprijin de perete, mă preling de-a lungul lui până devin un ghem ce trage aer în piept de parcă-l sfâșie. Caut în minte disperată un gând bun, o idee pozitivă, să mă agăț de ele, dar nu aud decât „Celia, ce ai făcut tu bun în viața asta?”, „Femeie, colegele tale câștigă mai bine decât tine! Ce naiba cauți tu cu ele?”, „Hmmm, n-ai avut altceva de îmbrăcat? O faci special? Și când pleci la piață te aranjezi mai mult! Nu zic pentru mine, dar lumea va vorbi”. Inspir, expir, inspir, expir, din nou și din nou…
Gata, începe să-mi treacă! Bătăile inimii încetinesc, parcă și ea știe că e doar un episod, mai are de tras până la final. Mă ridic mai liniștită. Azi sunt hotărâtă! Se spune că drumul spre Iad e pavat cu intenții bune. Ale mele nu mai sunt. Vreau să termin ceea ce-mi doresc de patru ani lungi, să-l privesc în față, direct, ostentativ și să-i spun simplu: „Plec!”. Să pun punct unei relații ce a mușcat din mine zi după zi. Ce m-a lăsat goală de visuri, de râsete, de iubire, de tot! De ceva timp îmi recunosc lașitatea, o văd. Am lăsat lucrurile în voia Domnului, dar nu e treaba Lui să mă facă bine, să-mi rezolve nehotărârile. În ce s-au transformat cei doi prieteni, iubiți și parteneri de la început? Ce s-a ales de familia pe care o visam și o construiam fictiv împreună în camera friguroasă de studenți din Regie?
Sunt deja în fața apartamentului. Am scos încet cheile, le-am apropiat de încuietoare, inspir puternic, apoi… ușa se deschide larg în fața mea. Un căpșor blond mă îmbrățișează strâns, murmurând voios în haina mea „Mami, mami, ai venit!” O altă imagine, de data asta brunet, îmi șoptește timid „Ai venit! Te-am auzit de la lift! Ce bine e cu tine acasă, mama!” Și atunci, cu un copil strâns de mijlocul meu, cu altul umăr la umăr, am intrat în casă, am aruncat o privire în sufragerie, spre canapea, și cuvintele au ieșit involuntar, mecanic „Bună, dragule! Ești demult acasă?”. O nouă zi, aceeași lașitate!
Poate mâine…
Lasă un răspuns