Alexandru Amarfei
Sunt unii care spun că au trecut vremurile când poezia „spunea ceva”. Ei suferă de o paradoxală dreptate. Aşa mare este aglomeraţia celor care se forţează să nu spună ceva, încât acest ceva pe care îl tot neagă ajunge să expună un ne-cineva. „Nu trebuie să ai ceva de spus” e fraza passepartout a lipsei de personalitate. Câtă vreme spui că nu eşti obligat să spui ceva și după aceea nu taci, spui, totuşi, ceva: că foloseşti silogisme şi că te faci că n-ai nimic de spus când nici prea cineva nu eşti. Amin.
„Vaaai, dar faci parte dintre cei care cred că după Nichita Stănescu nu s-a mai scris nimic important.” Întrucâtva, aşa e. Faceţi o plângere la primărie, dar să-i citim poezia Plonjeu apărută în ciclul Oul și sfera (1967, Editura pentru Literatură). Poezia aceasta îmi producea o stare paradoxală. Intuiţia îmi spunea că ea avea un sens şi încă unul clar, dar părea foarte departe de a-l putea coagula în raţiunea discursivă „uzuală”. Și totuşi… Să introducem o singură noţiune, ca o cheie într-o uşă cu o singură broască și anume noțiunea de obiecte verbale și iată ce obţinem:
Zvârlire de obiecte verbale către polul magnetic al limbii, de noţiuni prehensile devenite inutile şi inferenţe rupte care se face printr-o încordare a minţii, resimțită ca o răceală bruscă, pentru a ţinti cu un arc menit să lupte (concentrarea adevărată nu este efort, ci renunţare la ceea ce perturbă concentrarea nativă). Mergem la frig, înspre răcirea de exterior şi exteriorizare a noţiunilor, dar fără a pierde anima. Conştiinţa rămâne să hiberneze ca urșii, sub un îngheţ aparent al sensurilor, care presupun interacţiuni tari între cuvinte. Noi înşine le facem gheţii iceberguri şi urşilor fum. Acest „le facem” este o trecere la poiesis. Sărăcim în interacţiunile care coagulează cuvinte în sensuri fluide, dar exterioare. Icebergurile sunt capacitatea noastră de a pluti deasupra inconştientului, fără efortul de a ne separa de el, iar fumul dospit în iurte este semnul că umanitatea nu dispare, nu devine anomică, prin dispersarea noțiunilor, ci încălzeşte eul polar, lăsat în frig de fuga noastră după interpretare rapidă, comodă. Torenţii în alergare şi necurşi sunt efectul rarefierii interacţiunilor tari dintre cuvinte, al modului în care o noţiune presupune automat altă notiune. Aceasta surprinde curgerea minţii prin timp, ca să devină, paradoxal, viziunea faptului că timpul curge, mintea – nu tocmai. Sau facem piramide boante, scurte adică nu mai trăim temători că moartea ne privează de exteriorul atât de mult dorit, dar, atât de inutil sinelui, nu clădim artefacte materiale pentru o falsă nemurire, ci mărturisim un spaţiu interior (piramidă) amputat (boantă, scurtă) pentru că acolo, în spaţiul virtual defectiv şi mărturisit ca atare, nu mai aşteptăm pe ka nefer nefer (suprema frumuseţe a eului spiritual). Ce conservăm pentru veacul ce va să vie este „un peşte flămânzit”, anti-tipul lui Hristos, ascuns în cea mai umilă stare umană articulată şi flămânzit de aşteptarea trezirii noastre.
El a fost lăsat să fie nins de zodia de fier, de evul cramponat de înţelegerile violente şi sensurile aparente, sub care ne-am născut (destin) şi ne-am iubit (miracol). Totul se azvârle spre celălalt nord, solar, spre locul unde fiinţa nu mai are nevoie de acul magnetic al simţurilor, să facă loc pe cerul conştiinţei, înalt, liber de ritmuri exterioare, virtuţilor celeste (sori iconoclaşti), iar eul poetic, eliberat de condiţionarea de „a tot spune ceva”, va ocupa locul ce i se cuvine, central, dând foc la „plete”, adică la procedee, la tehnicile de înfrumuseţare, la tot ceea ce creşte pe fiinţă fără să fie fiinţă. Făcând aceasta, poetul luminează casa (cultura, templul conştiinţei) în care „ai să naşti” (tu, fiinţa limbii, pe poezie) şi nu pentru o renaştere iluzorie, ci ca gest de naştere definitiv, în lumea de deasupra astrelor. În spatele uşii unui reactor nuclear nu se află altă înţelegere în sensul de alteritate faţă de lumea dinainte de Einstein. Oare lumea de după Einstein s-a schimbat ca înţelegere? Da. Este nevoie, deci, de o „altă” plasare faţă de înţelegere? Nu. E nevoie doar de singura plasare posibilă. Nu există alta. Nu e vorba de o altă fiinţă, supra-frumoasă, supra-inteligentă, supra-ceva. Înţelegerea mai bună a ceva din lume nu presupune o „evoluţie” a vreunei noi sau chiar minunate înţelegeri a fiinţei, nici nu o exclude, ci doar cere abandonarea pentru situaţia dată a rudimentarului sau aproximaţiei. Nu e o achiziţie, ci un gest de trecere de la interacţiuni tari (de exemplu – ochii ca cerul presupune cumva că sunt albaştri) la atingeri slabe. Ele diluează atracţiile prin care cuvintele pot simula „altă realitate”, prin care ne ispitesc să spunem „ceva” şi să ne dedicăm mereu unui „alt-cineva”. În Plonjeu (în fapt un procedeu cinematografic în care camera coboară vertical spre creştetul actorului), expunerea interacţiunii magnetice reclamă un singur cuvânt cheie. Oare gândurile nu au suport pe molecule încărcate electric? Desigur. Sunt ele doar molecule încărcate electric? Materialismul spune ca aşa ar fi. Dacă e aşa, cine operează mişcarea spre “nordul magnetic”? Dar spre interacţiunea nucleară tare? Dar spre cea slabă? Dar gravitaţia însăşi…? Despre toate acestea, poate, într-un eseu viitor…