(oameni care n-au existat, dar cu care ne mândrim)
(fragmente)
Se dedică domnului DANIIL HARMS
Florin Toma
Alexander Zaharovici Delaney
nul dintre cei mai proeminenți membri ai Grupului de reacţie rapidă şi complot liniar (fiindcă există şi complot cu meandre, care conține multe fapte şi întâmplări!) era Alexander Zaharovici Delaney („de la nei, din gubernie, bro!”, cum glumea chiar el, în clipele de reverie, înfăşurat în fumurile-i!). Poreclit Alexanderground, era fiul nelegitim al lui Sugar Deep Delaney, percuţionist perfecţionist, solist la trianglu, timpan şi talgere în orchestra Sweet Dôme Alabama. Cu mulți ani în urmă, la invitația formaţiei sindicatului, Viteziştii (deosebită de cea a patronilor de întreprinderi mici şi mijlocii, numită Decidenții), orchestra a fost invitată să concerteze în orașul nostru. Mama, pe numele ei Ofelia Smart, a fost o simplă pontatoare la Fabrica de ventiluri trilobate electroundic Avântul microscopic și a murit(!) la naşterea fătului. Concertul a avut o singură reprezentaţie şi s-a desfăşurat la clubul Bezdruhin, într-o Joia Tineretului de primăvară. Numai că, până la urmă, s-a lăsat cu chiloman, înjunghieri şi balamuc, cu bătăi, violuri şi bastoane pe spinare, din pricina, se pare, nu doar a cantităţilor insuficiente de marfă desfăcută de dealeri în vecinătatea clubului (într-un perimetru delimitat de străzile Dezrobirii, Kaloschinatz, Semicercului şi Calea Dragolskaia), ci şi urmare a pretenţiilor exagerate din partea primarului privind dorinţa sindicatului de a organiza, după încheierea concertului, un marş al diversităţii pe traseul Club Bezdruhin-Gară Copăceni-Preventoriul Lumina-Fabrica de lemn ars Progresul şi retur. Bref! Primarul Lionel Força-Bărnuț ar fi dorit ca participanţii la marş să poarte paltoane cu gulere de nurcă, însă ideea a fost respinsă vehement, într-o şedinţă fulger, de comitetul executiv al sindicatului, alături de care au sosit într-un suflet activiştii sălbatici ai Asociaţiei pentru protecţia animalelor îmblănite (secția blană rară).
Saşa a crescut la Căminul 2 Siemens-Martin, sub supravegherea atentă a maestrului Rafailă Oberstein, instructor de educaţie şi maestru magnat cum laudae la catedra de Zenologie ataractică din cadrul Universităţii L’Uomo(di)Nosov. Era normal ca formaţia umanistă şi rece a maestrului să influențeze o personalitate atât de plăpândă, în plină formare, precum cea a lui Saşa. Fiindcă la alţi copii, mai puţin pragmatici şi destul de simpluţ alcătuiți intelectual (mulţi dintre ei, chiar certaţi cu părinții și cu legea!), s-a dovedit că aceasta a a lăsat mult de dorit.
Ajuns organizator de mitinguri, clăci și adunări revoluționare și, totodată, lider de piețe (inclusiv financiare), Saşa Delaney era recunoscut la sosire după obiceiul său sacrosanct de a trage după el, la fiecare miting, o ladă cu patru roţi din lemn vopsite în roșu, în care avea diverse elemente componente ce ţineau atât de logistica reuniunilor populare în aer liber (baloane, tracturi, turtă-dulce, acadele etc.), cât şi de necesitatea inducerii în rândul maselor a unei hermeneutici admisibile şi pertinente, prin care toate mesajele imputativ-revoltative, transmise, în general, către puterea exclusiv opresivă, căpătau coerență și utilitate publică..
Ca un perseverent cardiac practicant, Sașa Delaney a murit la vârsta de 53 de ani, într-o zi de 29 februarie, în timpul unei încăierări cu destinul. Partea dreaptă i-a rămas intactă.
Névea Douăjdoi
În fiecare an, la aniversarea zilei sale de naștere, 22 august, tânărul Névea Douăjdoi, care mergea acum pe 33, primea un tort din prescuri muiate în lapte de capră, trimis de părintele-episcop Bèrgollo. Acesta, cu mulți ani în urmă, după ce-l luase de suflet de la orfelinatul Esperanza Mater, îl alintase pe băiețelul de cinci ani Doiniță.
Acum, pe Doiniță îl podidi plânsul și goli debaraua. Pentru că adulmeca deja o mare primejdie și, ori de câte ori presimțea el că un pericol indefinit amenința arhiepiscopia, se ducea, împacheta iute catedrala și apoi o ascundea în debaraua casei sale de aici, din buza pădurii.
Boboșindu-și obrajii, suflă în cele treizeci și trei de lumânări galbene așezate în cruce pe tortul din prescuri muiate-n lapte și prăfuite cu pudră de cacao Walrhona. Toate se stinseră docile și disciplinate, numai una, mai strâmbă, făcea pe-a naibii și nu se dădea dusă deloc. Mai slobozi o dată o juma` de plămân de aer și, în sfârșit, afurisita se stinse. Nu înainte însă de a împrăștia – ca un păcat totuși expiabil, adică venial – stropi de ceară pe fața de masă albă, brodată cu atâta sârg de măicuțele de la schit. Se puteau însă scoate cu fierul de călcat și o sugativă.
Prin munca neobosită a călugărițelor corneliene de toate vârstele, conduse cu măiestrie de stareța Cornelia Ana, schitul Maternalìa din arhiepiscopia Brohaska producea inimaginabil de bogate sortimente textile pentru absolut toate riturile și toate vârstele.
De la cămăși populare bărbătești cu arnici sau cămăși de noapte femeiești cu poale ultra-lungi, pentru împiedicare strictă în dreptul patului, seturi de așternuturi cu motive crucifiale, fețe de pernă cu lebede, rățuște și asini multicolori, straițe cu chipul lui Isus în 3D, lăicere, brâuri bărbătești de unică folosință, țoluri și scoarțe, păretare, macaturi și covoare tradiționale de lână, preșuri, traverse și mochete, toate țesute la războiul de 100 de ani, ștergare, marame și fețe de masă, până la complé-ul de piese textile din întreaga logistică a înmormântării, cuprinzând prosop de moarte țesut din fire de tort, cu care se acoperă mortul până la mijloc, pânzeturi albe de ședere, lințolii cu rejansă aurie și broderii reprezentând scene biblice, bentițe negre pentru cruciulițe de pus în piept, desagi pentru merindele de pomană, basmale, prosoape și batiste direct înnodate cu icusaru-n ele. Toate acestea ieșeau pe porțile schitului, care lucra deja în trei schimburi. Cu vremea – după ce arhiepiscopia a mai cumpărat cinci hectare de teren arabil și 80.000 de pădure – acesta se dezvoltase năprasnic, ajungând la proporțiile unui adevărat combinat, împărțit pe secții: Tratare, Filatură, Țesătorie, Manualitate, Decorațiuni și, în fine, Finisaje. Pe fiecare dintre cele șase clădiri care adăposteau secțiile respective, flutura ca semn distinctiv, lângă o candelă de 2 x 2 m inextingibilă, câte un prapor cu chipul țesut în fire de aur al unui sfânt protector.
Afară, se înserase și catifeaua cerului de august se spuzise la gură cu mii și miliarde de luminițe, adică stele. Doiniță ieși pe prispă, se sprijini cu palmele de parmalâc și inspiră adânc aerul răcoros cu parfum greu de rășină. Era deja o săptămână după Sântă Mărie, când blândețea serilor se înăsprește ușor ca mustul ce așteaptă să se prefacă în vin. Atunci, pieptul e străpuns de un cuțit cu vârful bont, care va avea însă tot timpul, până la bradul de Crăciun, să devină pumnalul de gheață perfect al iernii. Doamne, cum putea el să iubească bradul! Apoi, îngenunche, privi în sus, insistă în gând că ajunsese azi la borna 33, adică vârsta ultimă a Mântuitorului și se închină, aplecându-se în conformitate.
Deodată, simți cum îl mângâie pe spate palma ușoară ca un fulg a părintelui-episcop Bèrgollo, pe care o cunoștea de atâta vreme. Un frison ca o cădere bucuroasă în genune simți cum îi inundă trupul, din cap până-n picioare.
– Ce faci, fiule, tată? – auzi vocea serafică a părintelui-episcop.
– Mă rog, părinte!.. Mă rog pentru pace, pentru tihnă, pentru desfătare. Mă rog pentru concordie generală și pentru plăcerea de a trăi în armonie și împăcare, cu aspirații și năzuințe încărcate de bunătate și virtute. Și, mai ales, mă rog la Tatăl Meu pentru mântuirea trupului și a sufletului.
– Bravo ție, fiule! Ești valabil. Și, dincolo de toate, vrednic ești… Apăi, de vei voi, am să-ți fiu eu paznicul plăcerii și înălțării tale. Mai ales că ai vârsta cea mai potrivită pentru iubire…
Doiniță se întoarse brusc cu fața, pentru că-i păru deodată că vocea din spatele său era, de fapt, un lătrat în alt grai. Rămase cu gura căscată de uimire. Părintele-episcop nu mai era el, cel pe care-l știa cu fața aia a lui spelbă, cu pielea întinsă ca pe tobă, cu mitra binecunoscută pe cap și înveșmântat în reverenda sa cu cei 33 de nasturi, semnificând vârsta lui Isus pe cruce, ci era echipat ca un centurion roman. Avea pe cap un coif argintiu, cu apărătoarea dreaptă a nasului până în dreptul mustății roșcovane, cu o platoșă grea peste tunica purpurie, cu un sagum prins de umeri, pelerina de culoarea vișinei putrede a soldaților de rând, iar, în picioare, sandale înșnuruite cu fire groase din piele… În mâna dreaptă, ținea o hasta, sulița unităților de triari, cu corp de lemn (hastille) și vârf de fier (cuspis).
Dar el… el, Doiniță? Păi, el se trezi deja sus, înțepenit pe o cruce construită din încrucișarea a doi bușteni culcați de țapinarii din pădurea de brazi a arhiepiscopiei, simțea în nări deja aroma crudă a lemnului tăiat, era gol și asudat, cu gleznele și palmele țintuite cu piroane luate de la plutași, cu părul lui frumos căzut pe frunte în șuvițe încleiate de sudoare și cu trupul acoperit doar cu o fâșie de pânză – ieșită tot din mâinile măicuțelor de la schit – în jurul șoldurilor. Sub coaste, în partea dreaptă, blestematul de părinte-episcop, pe care-l chema acum Caius Longinus, îl înjunghiase sălbatic, fără scăpare, cu vârful de fier făurit, știa el, bănuise de mult, de un fierar iscusit din Damasc. Înainte de a-și pierde cunoștința, spre a visa că se plimbă într-o caleașcă din abur, trasă de doi cai albaștri, din hârtie creponată, Doiniță mai apucă să murmure: „Bun! Și cu mine cum rămâne, Doamne?”
Cât despre catedrală, aceasta rămase neîmpachetată și, din pricina asta, pieri ca un fum ce se ridică, în general, de la un focușor aprins cu surcele de brad.
Strigg Aurel Mortensen
Inspectorul de poliție Strigg Aurel Mortensen, din orașul Kishtockholm, construit aproape de Cercul Polar, era înalt ca un oooo, brad frumos! extras cu aprobare din pădurile Nordului, avea faţa triunghiulară, bărbia pătrată, ochi rotunzi şi un pic mai expresivi decât ai unui peşte, fruntea teşită frumos cu o graţioasă streașină neanderthaliană, părul blond-spălăcit cânepiu, prins într-o coadă subţire la spate, pielea depigmentată din loc în loc de insule mari de vitiligo, clorotică și transparentă, apoi, pieptul lat cât faţada Băncii Naţionale şi, în fine, palmele aproape ca tălpicile inuiţilor. Altminteri, aşa alb-transparent, aducea foarte bine cu un limax ce trăieşte numai în peşteră şi nu vede lumina soarelui decât dacă se lipeşte ca un idiot de casca vreunui speolog şi, atunci când acesta se întoarce cu restul de echipă la bază, cefalopodul iese și el la lumină, unde, fireşte, practic moare. Avea însă un suflet bun, în pofida meseriei pe care o slujea de multă vreme. Chiar înainte de stadiul intrauterin, căci tatăl său fusese sergent, tot la Secţia 22.
Strigg Aurel Mortensen se aplecă intrând pe uşă, îşi aruncă mănuşile, odată cu cheile de la intrare, pe măsuţa cu trei picioare de femeie încălţate cu pantofi roşii, fosforescenţi, vizibili şi pe întuneric, mai ales în timpul nopţii polare. Apoi, se aşeză pe patul nefăcut de două săptămâni şi îşi scoase bocancii grei, cu talpă de microporos expandat în rumeguş de conifere (ca să ţină cald şi piciorul să transpire în voie), pe care şi-i aşeză la capul patului. Îşi derulă după aceea, tacticos, ciorapii negri din import (gestul îi amintea de ciorapii de mătase, parfumaţi şi delicaţi, ai iubitei sale, îngânând romanța O, noapte, Ninge – liniștită!). Pe interiorul lor de lână neozeelandeză, apăruse pe toată talpa un strat alb și lipicios de răşină lucioasă ca spinarea unei vidre. Mirosea a brad și a pădure. Uitase să-i schimbe de când, ultima oară, cu două săptămâni în urmă, fusese la el Ninge, iubita lui de sezon, cu care petrecuse o oră fără godin. Atât erau de încinși.
Adevărul era că, timp de două săptămâni, fusese ocupat până peste capul său din ce în ce mai pleşuv, adică zi/noapte şi noapte/zi, cu ancheta Brumstelling. Poate cea mai palpitantă anchetă din întinsa lui carieră, puternică, de piatră, de detectiv.
– Ne-a luat dracu`, vine noaptea la Kishtockholm! – zise el privindu-şi cu atenţie ceasul, dar se potoli ca prin minune, căci vedea acolo, sub lentilă, ca pe un ecran, tradiţionalele vârtejuri de frunze uscate şi, printre ele, mult aşteptaţii fulgi de nea. Aceştia îl duseră cu gândul la noaptea polară a copilăriei sale fericite din sătucul de departe, la săniuş, la ghirlandele de lumini, la oamenii de zăpadă construiţi conform parametrilor ceruţi de primărie – adică nu mai înalți decât clădirea Muzeului național al Zăpezii – sau la partidele nesfârşite de patinaj pe oglinda lacului Hellström, unde odată, din nebăgare de seamă și din cauza întunericului, chiar a ajuns pe malul celălalt, în ţara vecină şi prietenă… Dar ce vremuri!
Peste șase luni, cât dură iarna, Strigg Aurel Mortensen se trezi. Căscă uriaș, se întinse până când oasele plesniră și începură s-o ia razna, înlocuindu-se unele pe altele. Și constată imediat că televizorul rămăsese deschis, astfel că puricii de pe ecran se răspândiseră peste tot, învelind camera într-o lumină bleu. Pe jos, scăpat din mână pe dușumea, paharul din care se scursese vodca băută în seara de dinaintea nopții plesnise în zeci de mii de cioburi, care, probabil spre a se mai încălzi și ele puțin, se adunaseră și crescuseră sub forma unui arici uriaș de gheață, ce aproape atingea tavanul. La locul lor, lângă godin, ciorapii din import, de lână neozeelandeză, se fărâmaseră, transformându-se într-un praf subțire cu irizări policrome stinse. Se aplecă și își găsi sub pat papucii din blană de focă ucisă bestial sub privirile misionarilor de la Greenpeace. Se ridică voios și, strecurându-se pe lângă uriașul arici de gheață, ajunse unde voia să ajungă.
– Brrr!…Cum o fi vremea, frate?… – se întrebă Strigg, în timp ce închise ușa frigiderului, de unde scosese sticla de vodcă.
Privi afară prin geamul înghețat. Suflă un jet de abur și făcu un ochi de lumină roz prin crusta albă. O intuiție, un frison pe șira spinării și o malversațiune ancestrală a concepției sale despre lume și viață îl convinseră la unison că ceva nu e-n regulă. Prin ocheanul de lumină zmeurie, văzu îngrozit cum soarele răsare. Dar nu de la Răsărit, ci exact invers, de la Apus. Se întoarse repede pe fotoliu și dădu un pumn televizorului. Apăru spicherița Grete Amber Paulsson, renumită pentru cozile cânepii împletite, precum și pentru preocupările ei privind schimbările climatice catastrofale. Năucită și ținându-se cu mâinile amândouă de cap, ea anunță, cu o voce năruită că, urmare a unei violente și inexplicabile harababuri energetice, în timpul nopții polare și, bineînțeles, profitând de întunericul planetei, polii pământului se inversaseră ireversibil. Noaptea devenise zi, iar ziua, noapte. Nordul alunecase spre Sud, iar Sudul urcase spre Nord.
Prima consecință fu că inspectorul Strigg Aurel Mortensen ceru comandantului, înaintea tuturor colegilor, transferul de la Secția de poliție 22 din Kishtockholm, la Secția 145 din Ushuaia. Dar, ce se va alege de ancheta Brumstelling, de iubita lui, Ninge, de ariciul de gheață și de ciorapii negri din lână neozeelandeză, nu vom ști-o niciodată. Nici noi, nici Strigg!
Adelaid Fedepkin
Domnul Adelaid Fedepkin, cunoscut în orașul nostru mai ales prin grija sa intransigentă pentru ordine, curățenie și precizie – sunt tradiționale opozițiile sale publice și aproape lubrice ocazionate de fumat, semințe și excreții stradale – se aplecă, în ziua aceea de vineri, 13 aprilie (rămâne și azi un mister, fiindcă se știe că era bolnav de paraskevidekatriaphobie, adică avea fobia zilei de vineri, 13!… în fine!), să culeagă de pe covor o scamă. Nu doar pentru că, firește, îl călca pe nervi în chip bestial, dar și pentru că scama avea o formă curioasă și, prin urmare, inadmisibilă. Semăna ca două picături de apă cu constelația Lira (sau Ciobanul cu oile), adică de forma unui paralelogram (deci, nu dreptunghi, cum ar fi fost normal și ordonat!), bașca o dreaptă care n-avea ce căuta acolo, ca prelungire la latura mică. Atunci însă când se îndoi, spre a distruge printr-un cezarism necruțător constelația Lira, un disc buclucaș dintre vertebrele lombare L4 și L5 plesni fără milă și fără nicio altă îndoială. Aidoma unui bici din adunătura aia de colindători mucioși, care parazitau Sfintele Sărbători. Și astfel, domnul Fedepkin rămase în poziția pe care kinetoterapeuții o numesc flexarea de tip gât-lebădă sau, mai concis, poziția cules-scamă-covor.
Domnul Fedepkin poate fi vizitat zilnic între 9 a.m. și 6 p.m., întrucât domnul Arabel Guzganian l-a cumpărat de la familia sa pe domnul Fedepkin, în schimbul unui abonament gratuit de shopping la hipomarketul lui, i-a atașat un bec de 100 W în gură, l-a conectat la instalația electrică și l-a expus chiar în mijlocul magazinului său, Arabel et bien… Vorba aceea: lampadar din dar se face. Vizitatorii sunt din cale-afară de mulțumiți. După ce, la intrare, s-a luat măsura de a se solicita un bănuț de pomană, au fost organizate nenumărate vizite la fața locului, prin SUP (Sindicatul Unit al Polivalenței), precum și, de asemenea, excursii cu rol educativ pentru școlarii din întreaga regiune. Acestora, domnul Guzganian are mereu grijă să le așeze pe mijlocul domnului Fedepkin o tavă cu prăjituri, bomboane și caramele. Pentru persoanele mature, pe același mijloc se rânduiesc pungi cu popcorn, banane și prezervative.
La rândul său, domnul Adelaid Fedepkin este foarte bucuros că poate fi util societății.
Antonino Malpenso
Vecinul meu, Antonino Malpenso, a lucrat până azi – sau cel puțin așa cred, când scriu aceste rânduri – ca manevrant-malefician II la Așezămintele de Răutăți și Pocinoage Maliția, construită, din rațiuni de ocrotire a populației, la marginea orașului. Drept care, Tonino făcea în fiecare zi naveta cu placa hydrobară. Conducerea bicefală a acestei importante instituții publice este asigurată, încă de la înființarea sa, acum 30 de ani, de când s-au nasolit treburile cu lumea, de către domnul Stephen Maleasy (director), un malac provenit din regiunea autonomă Malakia și absolvent de Drept la Universitatea Civică Maladroit. Alături de el, lipit trup și suflet, se afla Maluțan Răuț, contabil-șef, cu înalte studii de finanțe-bănci terminate la Academia Maldororă din Republica Malawi.
Aici, la Maliția, era depozitată o gamă diversificată de produse maladive de larg consum, sosite de peste tot, până și din cele mai îndepărtate colțuri ale țării: de la țepe, răutăți, ghinioane, cruzimi, crahuri și belele, până la buclucuri, malversațiuni, pizme, păcate, neomenii și ticăloșenii. Tonino lucra la Manevrare, de departe cea mai periculoasă secție. De aceea, normele de protecția muncii erau aici foarte drastice: era obligat să poarte, timp de 12 ore, câte erau dedicate procesului muncii, un complicat echipament de protecție, constând din pantaloni din meșină melaminată, mănuși din piele de bizon netranspirat, ochelari Ray-Ban de motociclist, cu montură de fier forjat, cizme malcromatice cu căpute-n asperge, precum și, bineînțeles, cască din fibre optice de sticlă compresată.
Am spus la început că așa cred, cum că Tonino a lucrat până azi, pentru că azi n-am mai auzit explodând dinspre ușa vecină miorlăitul sălbatic al lui Malmusso. Am stat cu ochii pe vizor și urechea pe ușă până la miezul nopții. Tonino nu s-a mai întors acasă. Avea obiceiul să trântească după el ușa de la intrare, însă atât de rapid și de puternic, că motanul nu mai avea timp să se strecoare printre picioarele stăpânului, cerșindu-și dreptul la hrană. Astfel că ușa grea de metal îi prindea negreșit coada, ca într-o menghină, secționând-o de fiecare dată cu o vertebră. În această seară, însă, nu am mai auzit urletul de durere al lui Malmusso. În mod sigur, ceva se întâmplase cu vecinul meu, Tonino. Și m-am gândit, cum era și normal la noi, la ce e mai rău. Vorba cântecului, totul se sfârșește rău în general…
Acum, la atâtea luni, îmi dau seama că previziunile mele catastrofice s-au adeverit. Căci, a doua zi, aveam să aflu din presă – această tumoare malignă pe trupul societății noastre – că manevrantul-malefician II Antonino Malpenso fusese victima unui cumplit accident. Încercând să mute un mal-de-siècle de la E14 la B5 (așa se numesc rafturile), a avut un moment de slăbiciune și l-a scăpat direct pe picioare. Cizmele, deși erau de tipul malcromatice cu căpute-n asperge, s-au topit instantaneu și, pe loc, i-au fost retezate degetele de la picioare, astfel că fluidul malefic i-a pătruns nestingherit în corp. Până la spitalul orășenesc Malchance, Tonino s-a stins în chinuri groaznice. Acel blestemat mal-de-siècle îi invadase cu otravă metafizică întregul trup. A fost nasol, ce să mai…
Din rațiuni umanitare, am fost obligat să-l iau în îngrijire pe Malmusso. Dar, înainte de asta, am avut grijă și mi-am montat un amortizor hidraulic la ușă. Noi suntem niște ființe fericite
Lucrezia Sueño Principal
Doamna Lucrezia Sueño Principal, poreclită „Borgia”, fiindcă era singura femeie din zonă care se încumeta a tăia vietăți (pui, găini, rațe, gâște, porci și berbeci), ieși încet și fellinian pe ușa bufetului. Se opri în pragul tocit și strâmb al ușii delabrate, deasupra căreia scria într-un fel de arc de cerc Cazino. La Savu, își roti privirea, printre pupilele înguste, într-un mod strict fellinian, spre toți posibilii ei admiratori strânși buluc pe uliță, își dădu buclele blonde pe spate, cu o mișcare bruscă a capului (gest care o făcu să icnească ușor lubric!). Apoi, după ce, în sfârșit, își mângâie voluptuos, cu amândouă palmele, șoldurile generoase, înfiorându-se, coborî, ținându-se de balustrada de lemn, cele două trepte ale scării tip Scarface, ce se oprea direct în caldarâm. O balegă de vacă, compactă, crudă și păstoasă, localizată în mijlocul drumului, se feri în ultima clipă din calea unui camion Mall otov (condus de Mbafoué NDouin Petruș, 21 de ani, cu tată originar din Mabali și mamă locală, angajat ca șofer la Cooperativa de Produse lactate „Calea lactee”, din localitate) și, scăpând cu viață, se târî spre marginea drumului, până ajunse chiar sub prima treaptă a scării, acoperindu-se cu praful istoric. Din nebăgare de seamă sau, mai degrabă, urmare a aerului nobiliar neatent și trufaș pe care și-l lua de fiecare dată când cobora o scară, doamna Lucrezia își scăpă piciorul direct în magma verzuie binișor pudrată. Un vălătuc discret și anemic de abur, subțire ca o presupunere într-un proces de crimă, trecută, cu argumente șubrede, la verdictul sinucidere, se ridică singur în slăvi, în timp ce un damf veșted de nutreț simplu și uscat, fără conținut de flori de câmp, izbucni voios în văzduh. Stârnind, firește, așa cum se face, un roi de muște de un verde crud ecologic, mari și dolofane ca niște purceluși încrucișați cu iguane, ce săriră ca arse.
În clipa aceea, fără absolut nicio pricină sau anunț prealabil înscris pe panoul de placaj cu ramă de lemn vopsit în roșu din fața primăriei, timpul colapsă brusc și se contrase, drept care se făcu întuneric, ba chiar miezul nopții. Abia ajutată de lumina chioară a becului mâncat de muște, de deasupra firmei, doamna Lucrezia orbecăi, în încercarea de a-și scoate piciorul din balegă, dar îi fu realmente imposibil. Fără să mai țină cont de nimic (nici de cât o costase încălțămintea de vară în anul acela, nici că era posibil s-o vadă lumea, pe uliță, șchiopătând de un picior, nici că nu se cădea ca o doamnă ca ea să se furișeze preacurvatic prin spatele grădinilor, ca să ajungă în ograda ei – ceea ce și făcu!), scoase repede piciorul din condur și-l cufundă în praful de-un deget al drumului, bun de scăldat curcile vara. Lucrezia Sueño Principal se șterse iute de urmele cu care se mânjise pe călcâi, frecându-l de țărână, și dispăru ca o nălucă în noapte, fără niciun regret pentru pantoful cu toc nr.41 ce rămăsese înfipt în teșila moale.
Gaston Travaillac
În timp ce mesteca încet crâmpeiul de carne ațoasă și de vită, Gaston Travaillac rămase nemișcat, privind gânditor către niciunde și ținând cuțitul în mâna dreaptă, cu vârful îndreptat spre fereastra deschisă. Deodată, îl scurtcircuită un tremur și fu cotropit de un delir scurt, ca un frison, ca o descărcare de curent, ca o vibrație ciudată, de extracție sigur cosmică. În fața ochilor, plutind pe aripile ce-și desfășurau membranele transparente, ca ale unui liliac uriaș, îi apăru un pui de dragon cu pielea verde, acoperită de solzi încă mici și cu doi ochi ce se mișcau în toate părțile. Ghearele infernale ale celor două membre superioare se înfigeau vâjâind prin aer, în timp ce jumătate din coada lungă de iguană, tot verde și solzoasă, rămăsese afară, atârnând moale dincolo de glaful de tablă al ferestrei. Printre mandibulele deschise, încărcate de colți albi și strălucitori ca de rechin, monstrul scuipa o flacără roș-albăstruie, precum a aparatului de sudură. Gaston făcu o mișcare bruscă, reflexă, încercând să se ferească din calea flamei. Însă, dintr-odată, coșmarul se stinse și arătarea dispăru la fel de neașteptat cum se ivise. În aceeași clipă, uitându-se mai bine, Gaston își dădu seama că, prin mișcarea precipitată de a se apăra de jerba de foc, înțepase cu vârful cuțitului un nor alburiu aflat deasupra clădirii de vizavi a Băncilor Unite Bilaneze. Apexul îl sparse și, pe loc, acesta se dezumflă, bâzâind și plutind aiuristic pe traiectorii impredictibile, ca un balon. Astfel că zdrențele lui intrară în sala de mese, trecură de faldurile feței de masă pârjolite mai devreme de suflul fiarei și aterizară fix pe buza farfuriei de porțelan Limoges, în mijlocul căreia fierbea încă un rest din friptura de vită. Și rămaseră multă vreme acolo, într-un echilibru instabil, agățate de ornamentul auriu de pe bordura farfuriei, elastice ca niște bule de grăsime ce dăduseră peste margine. De scârbă, Gaston renunță să-și continue prânzul. Se ridică, răsturnând scaunul și ieși din încăpere aproape în fugă.
– Putain de merde! – se auzi dincolo de ușa trântită. Trei coji de vopsea uscată se desprinseră de pe lemnul ancestral și căzură plictisite.
Honoré Grégoar Camdessus
– Frumoasă țară aveți! – zise doamna cu accent scoțian, care apăruse de niciunde și acum încerca să închidă fereastra. Afară se stârnise un vânticel uraganic cu intensificări din sectorul nord-vestic și cu viteze de până 280 de kilometri la oră, fără placă de ambreiaj. Izbuti doar o clipă, timp în care profită și se aplecă peste umărul artistului, ca să admire lucrarea. Dar, din păcate, fu gata-gata să se prăvălească peste șevalet și să-l facă țăndări. „Prăvale baba!” – își zise Grégoar, mustăcind pe sub începutul de mustață wilhelmian-kaiseriană. Apoi, se întoarse la meseria lui de pictor.
Băbătia se agăță de o ramură a policandrului ce cobora vesel și zglobiu din tavan, dar vântoasa, care, între timp, izbise geamurile ferestrei de perete, de le făcuse zob, o luă ca pe un fulg și o flutură pe deasupra, cu fusta ecosez fâlfâind aidoma unui stindard. În ultimul moment, puterile ei cedară, uscăciunea se desprinse din candelabru și urmarea fu că frontul atmosferic o lipi cu toată forța, violent, de perete. Se auzi un pocnet neuman de umed și mocirlos, ca plesnetul furtunii de pânza corabiei și baba se prelinse pe peretele calcio-vecchio în jos, cuminte, ca orice exemplar din familia celenteratelor. Pentru a da neapărat o culoare locală dramei, fusta ecosez i se înfoie precum clopotul transparent al unei Aurelia aurita. Pe perete, în urma ei, rămase o dâră spongioasă și umedă, precum urma cleioasă lăsată de un gasteropod. Imună la toate provocările, băbăciunea, ajunsă jos, se ridică numaidecât și ieși rușinată, șchiopătând și ajutându-se la mers de acei polipi atât de specifici acalefelor.
– Da. E tata, când avea 23 de ani și lupta pe frontul barantilez. Lucra pe un puitor de mine, avea gradul de înlocotenent, asta însemna că se afla în evoluția de la sublocotenent la locotenent, dar avansarea încă nu se încheiase, era pe drum. Chestia a fost că amiralul Vladislav Barclay semnase numirea (chiar scrisese în josul paginii: „Cu toată dragostea!”), numai că ordinul trebuia contrasemnat de contraamiralul Budionîi Xavier Vrabête, care, din nefericire, tocmai ce murise eroic, alunecând pe-o rază, chiar într-o crevasă a singurului ghețar de la Cap Horror… Ați înțeles daravela? – și Grégoar întoarse capul spre locul unde mai devreme apăruse doamna aceea grațioasă care vorbea cu ușurință limba scoțiană, Gàidhlig na h-Alba (de pildă, în loc de atât de cunoscuta construcție „my name is…”, ea spunea, în gaelica scoțiană „is e m ‘ainm…”… dar, să nu insistăm!).
Cert e că bietul Grégoar nu știu ce să mai creadă, derutat la culme. Cu pensula între dinți, se ridică anevoie de pe scaunul rotitor – vechi de 150 de ani, ce aparținuse unui derviș rotitor din Karimdezînli – și făcu vreo câțiva pași, spre a-și dezmorți (…„mamii ei de viață!” – mormăi el în gând) picioarele. Îi atrase însă atenția dâra aceea ciudată de pe perete. Iar asta îl aduse în pragul unei crize de nervi.
– Vreun împuțit d-ăla de melc, cine știe… Oricum, nu se mai poate, e musai să-l chem pe Emmanuel să curețe pe-aici, în atelier, că văd s-au aciuit toate sălbăticiunile pământului!… Îîîîhh! Și uite, dunga se duce spre ușă. Drept care, se aplecă să privească mai bine urma strălucitoare.
Dar, deodată, simți cum un fulger se abate asupra lui și-l săgetează de jos în sus, sfârșind prin a-i face scrum începutul de mustață wilhelmian-kaiseriană.
– Oh, my Gooood! – urlă el, ducând mâna la inimă, spre a scoate săgeata. Pe loc, strigătul lui fu tradus în gaelica scoțiană și se transformă în: O mo chreach! lipindu-se de perete, chiar deasupra unei marine pictate cu cinci ani în urmă de Grégoar.
A treia zi, marele artist Honoré Grégoar Camdessus a fost condus pe ultimul drum de colegi, prieteni, vecini și invitați, fiind înmormântat, în rit antic și scoțian, în cimitirul Ethernity Cloud. Totul s-ar fi terminat cu bine și toată lumea ar fi fost mulțumită, uscându-și pe loc lacrimile de pe obraji și așteptând praznicul, dacă nu s-ar fi petrecut un lucru foarte bizar. În clipa în care sicriul a fost coborât în criptă, toți cei prezenți jură că au auzit, plutind pe deasupra stejarilor din cimitir, o voce hodorogită de femeie bolborosind: Biodh ainm air a mholadh! – „Lăudat fie numele Lui!”…
El Comandante Duarte Rasante
Era ziua de 23 decembrie și întreaga insulă îl sărbătorea pe Sfântul Dominic de la Vreja. De dimineață, de cum se trezi, El Comandante Duarte Rasante avu gândul maiestuos de a da o lovitură de stat militară. Pocni din degete. Țara avea nevoie de schimbare, era limpede. Deci, porni să se bărbierească. O făcea direct în pat, cu capul pe pernă și cu fața oglindindu-se în ciobul de sticlă cu margini cositorite, ca să nu se taie, pe care i-l ținea, călare pe el, tânăra Verònique, singura femeie cu denumire de origine controlată care avea încuviințarea să-i stea alături și, câteodată, dedesubt. Ceea ce el și avu poftă în clipa aceea. Verònique pricepu pe dată și procedă în consecință, așa cum învățase încă de mică, la cursurile de la Casa Violante.
Nu peste mult timp, El Comandante Duarte Rasante ceru să se ridice jaluzelele. Constată fericit că soarele se aburcase destul de lubric peste pâlcurile de norișori albi precum barba cârlionțată și fluturândă a lui Santa Claus, atunci când, vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie, venea el în fiecare an… ha! ha! mai sunt doar două zile, iată, și-o s-o facem iarăși lată!…chiuind și lăfăindu-se în sania trasă de reni, care, deși goneau de mama focului, aveau grijă, totuși, să nu se storcoșască de vreun cocotier, eucalipt sau palmier. În urma soarelui, rămaseră niște scame roz și o zeamă rozalie de rodie diluată cu rom. Ba chiar avea și parfum…
– Chica, adă-mi o carafă cu rom, iubi, dad-ăla bunu și cu felii de lămâie așezate frumos pe marginea gurii…
– …Ce spui, El Comandante? Cum…? Asta n-am mai făcut-o!
– Nu gura ta, netoato, ci a carafei!
– Ein moment, bitte!…
El Comandante Duarte Rasante înțelese corect aserțiunea, adică Un momento, por favor! Și vru s-o felicite, dar creola cu fundul bombat ca mingea lui Caradona și sânii grei ca două fructe de mango dispăru după draperia ce înfățișa un instantaneu din peisajul tropical al insulei, unde, bineînțeles, tradiționalii cei doi papagali, unul roșu, celălalt albastru, se ceartă de secole, ca la ușa cortului.
Deci, azi este o zi propice, pentru un puci, aș zice!” – mormăi el mai apoi, înnodând bine prosopul în jurul coapselor, în timp ce se pălmuia singur cu apă de colonie („Iată unde duce colonialismul, la revoltă, stimații mei concetățeni! – va striga de la tribună El Comandante Duarte Rasante, în primul lui discurs public, în fața a sute de mii de oameni adunați ca să celebreze victoria revoluției ce a răsturnat dictatura colonială…). Uffff, ce frige!… Apoi, gândi: „Nu poți învinge decât dacă vrei, compañeros, dacă ai curajul să vrei, înțelegeți, nu doar să dorești. La dorit se pricepe oricine, v-o spun eu… sau, cum se mai zice pe la noi, astfel dorința-i gata! Și apoi se așază pe unde-i vine, își trage mucii sau din chiștoc și se pune pe dorit. Atât. După care, se culcă și visează. Visează că are. Că a cucerit!…Eso no es correcto, compañeros! Dragilor, acesta este crezul meu, acesta este crezul nostru. Vinceremos! Viva la Revolucion!”
El Comandante Duarte Rasante a fost executat a doua zi după tentativa de puci, de către un pluton din regimentul 13 Vânători de munte. Cu spatele la zid, ultimele sale cuvinte au fost: „Doresc să adresez un călduros bine ați venit, soldaților din regimentul 13 Vânători de munte, precum și sergentului Calògero, care vă va da cât de curând comanda „Foc!”. Și, de asemenea, să nu uit, vă doresc tuturor Crăciun fericit!”…Trase puternic aer în piept și începu să cânte: „Era în Labrador un comandor / Ce fu cuprins de-un aspru dor / Pentru o doña din Ecuador / Dar ea se-ascunse într-un mirador / Și-apoi fugi, zăluda, cu un cascador / Ce pretindea că e ambasador / Numai că el era un biet sudor!”… „Foc!”… Viva la Revolu…!”
Ca o ironie a destinului, următoarea lovitură de stat militară, ce a avut loc în săptămâna 14-21 martie (numită și Săptămâna Revoltei Fără Lanțuri), în urma căreia s-a instalat un guvern provizoriu condus de sergentul-major Manuel Felipe Bistrana Cortèz, a reușit pe deplin. Fără nicio legătură, Verònique Carràsco-Vidal a fost numită prin decret și în secret, dar cu acordul întregului colectiv al juntei, proprietară la Casa Violante.
(Platoul cu Harmsii este parte din SCRISOARE DIN PENUMBRIA, volum aflat în lucru)