REXPUBLICA

Laura Lupu

Am vizitat recent expoziția Art Safari din București și, deși mă așteptam la un traseu plăcut printre lucrări contemporane și clasice, ceea ce am trăit a fost mai mult decât o simplă ieșire culturală. Cele trei etaje ale expoziției m-au purtat printr-un mozaic de viziuni artistice, dar, în mod inexplicabil, aproape magnetic, m-am oprit (poate prea mult, poate nu destul) în fața lucrărilor semnate Ion Țuculescu. Nu știu când a trecut timpul. Știu doar că, acolo, între culorile halucinante și simbolurile care îți pătrund în gând, am uitat de tot ce era în jur. Țuculescu nu e genul de artist care se lasă privit grăbit. Pictura lui te obligă la oprire, la reflecție, la o interpretare care nu se încheie niciodată. Fiecare pânză e un cod, fiecare formă te urmărește și, fără să vrei, intri într-un proces de înțelegere viscerală. E o artă care nu stă cuminte într-o ramă, ci se revarsă cumva în tine. M-a impresionat nu doar forța vizuală a lucrărilor, ci și sentimentul de neliniște pe care ți-l lasă, acel tip de neliniște fertilă, care nu te lasă la suprafața sensurilor.

Oprirea din fața lucrărilor lui Ion Țuculescu a fost, de fapt, o coborâre într-o lume unde pictura nu mai e doar act estetic, ci formă de viață paralelă. Încercând să înțeleg forța și freamătul acelor pânze, m-am întrebat cine a fost, de fapt, omul din spatele acestor totemuri și spirale care îți rămân pe retină: nu un pictor decorativ, nu un artist în sensul clasic, ci mai degrabă un vizionar izolat, care a trăit cu un picior în știință și cu celălalt în mit. Ion Țuculescu este un artist ce nu poate fi rezumat.

Artistul nostru s-a născut în 1910, într-o familie de intelectuali, și a urmat atât medicina, cât și științele naturale, o dualitate care avea să-i definească, mai târziu, și modul de a privi lumea. A pictat discret, în intimitatea propriei practici artistice, fără a face parte din cercurile artistice dominante, a expus rar în timpul vieții și a fost cu adevărat redescoperit abia după moartea sa, în 1962. Lucrările lui sunt un amestec tulburător de arhaic și modern, de simbolism și expresionism, de teluric și transcendental. O biografie completă, pentru cei care vor să-l cunoască mai bine, se poate citi și pe site-ul Muzeului Național de Artă al României: https://www.mnar.arts.ro.

Totemul, o coloană vertebrală a suferinței și a credinței? Sau nu?

Pentru mine, totemul lui Țuculescu nu e doar un motiv plastic, o formă verticală recurentă în lucrările sale, e un om sau poate o rană, o coloană interioară, frântă și totuși în picioare, care ține laolaltă o lume personală pe cale de prăbușire. Privindu-l, ai impresia că nu privești un desen, ci o tăcere care urlă. Totemul devine martor și semn, o scrijelitură de rezistență în fața unui timp care cerea, cu înverșunare, conformarea totală. Cu fiecare linie, cu fiecare spirală sau ochi larg deschis, simți cum Țuculescu nu mai poate adapta nimic: el nu mai pictează lumea, ci o înfruntă.

Într-o Românie care își obliga artiștii să îmbrace costume ideologice, să celebreze „omul nou” și triumful clasei muncitoare, artistul pare să se fi afundat deliberat într-o realitate paralelă, una în care nu există lozinci, ci ritualuri, nu există optimism regizat, ci frământări nefiltrate. Totemele lui nu sunt decorative, nu sunt aliniate esteticii oficiale, sunt coloane vertebrale picturale, stâlpi ai unei conștiințe singuratice ce refuză să fie dresată. Cu cât epoca devenea mai rigidă, cu atât pictura lui devenea mai incisivă, mai dură, mai viscerală. Se simte asta mai ales în lucrările din ultima etapă, o nevoie aproape biologică de a înfige culoarea în pânză, de a picta cu gesturi. Totemul este felul în care el a rămas în picioare, dar nu cerând voie, nu explicând, nu plăcând, ci pur și simplu, fiind, ca un ultim gest de verticalitate umană într-o epocă a uitării programate de sistem.

Ochii, un mecanism mistic de observație perpetuă? Sau nu?

După totem, ochiul este celălalt simbol care urmărește, ca un semn ce nu vrea să fie ignorat. Nu e un ochi oarecare, ci unul multiplu, obsesiv, care se răspândește ca un virus vizual, hipnotizând și, uneori, neliniștindu-te cu intensitatea lui. Acest ochi nu seamănă cu cel uman, nu e prietenos sau familiar, e un ochi mitologic: ochiul cerului, al spiritului, al unei conștiințe ce nu doarme niciodată, ce nu cedează în orbire.

Ochii nu doar că veghează și susțin întreaga sa operă, ci străpung orice barieră a materiei. Ei nu urmăresc lumea exterioară în sensul obișnuit, ci scanează, dezbracă și expun sufletul. Într-o epocă în care privirea era un teritoriu atât de controlat, atât de fragil, ochii lui Țuculescu devin o revoltă tăcută, o formă de luciditate extremă, o supraveghere care nu se oprește niciodată. Simți că te privesc nu ca să te judece, ci pentru a te face să vezi ce se ascunde dincolo de vălurile iluziei, uneori, în mod ironic. Ochiul lui Țuculescu este o prezență care nu acceptă ignoranța și refuză să se închidă, o oglindă a unei conștiințe epuizate, dar nepieritoare. Privindu-l, înțelegi cât de prețioasă și periculoasă e libertatea adevărată a privirii.

Febră, culoare și contrast

Pe măsură ce mă afundam în universul picturilor țuculesciene, am început să simt cu adevărat cum evoluează acestea și felul în care „se joacă” artistul cu tehnica culorii, cum schimbă nuanțele în tandem cu stările sale interioare și în raport cu presiunile lumii exterioare. La început, paleta sa e mai calmă, mai așezată, ca un ecou al unei lumi încă posibile, poate chiar al unui optimism fragil. Culorile sunt mai echilibrate, mai armonioase, iar tu ai senzația că artistul încă poate respira printre limitele realului. Dar pe măsură ce contextul social devine tot mai apăsător, cromatica devine o armă în mâinile lui Țuculescu: agresivă, zgomotoasă, caustică, roșul și negru se învârt în vârtejuri, urme violente, tușe stridente ce par să zgârie pânza și să tulbure aerul. E o luptă nu doar cu materia picturală, ci cu o lume care sufocă, cu un regim ce nu mai lasă loc pentru libertate și creativitate.

În ultima etapă a creației sale, simți cum gestul devine tot mai apăsat, mai brutal, un soi de eliberare a unui suflet care nu mai vrea să tacă. Tehnica nu mai e suavă sau domoală, ci directă, dură, uneori aproape violentă, și asta nu pentru efect estetic, ci pentru a exprima o tensiune interioară teribilă, o revoltă fără scăpare. Cromatica și textura devin astfel un limbaj al durerii, al confruntării și al rezistenței. Parcursul cromatic al lui Țuculescu este o hartă a unei lupte intime și sociale, o poveste de supraviețuire în mijlocul unei epoci care îți cerea să renunți la tine însuți. Și totuși, el nu a renunțat niciodată. Culorile lui urlă asta.

Pictura lui seamănă cu o adevărată luptă, o confruntare acerbă între formă și haos, între dorința de control și abandonul total de sine, o estetică care acumulă până la exces, o retorică vizuală care nu încearcă să fie „frumoasă” sau agreabilă, ci te provoacă în mod direct să te opui, nu doar cu ochii, ci și cu emoțiile și cu mintea. Într-un context artistic dominat de repetiție și conformism, unde multe lucrări par să se reproducă unele pe altele, Țuculescu își croiește cu încăpățânare un drum propriu, aspru și autentic. Fiecare strat, fiecare crustă și relief, fiecare semn sau ritm interior se simte ca un text sacru scris într-o limbă veche pe cale să se piardă, o limbă a suferinței și a rezistenței, dar și a unei profunde înțelegeri a lumii, o limbă care te cheamă să o descifrezi, să o simți cu toată ființa.

Imortalitatea artei

Ion Țuculescu nu este doar un pictor, este o forță brutală, o prezență care te lovește direct, fără menajamente. Nu pictează lumea așa cum o vedem, ci o reașază dincolo de vălul realului, dezvăluind straturi invizibile pe care nu știam că le caut sau le pot simți. Opera lui mi s-a așternut ca un ritual modern, ca o încercare disperată și curajoasă de a readuce la viață mituri uitate și un cod spiritual pe care lumea rece, tot mai ideologizată, încearcă să îl îngroape. Culorile lui nu sunt blânde, ci doare, ca o rană deschisă ce nu se lasă ignorată. În fața tablourilor lui, am simțit o luptă cu uitarea, cu uniformizarea, cu tot ce încearcă să suprime individualitatea și profunzimea. E un strigăt vertical, un ochi care nu se lasă orbit, care te ține prizonier cu privirea lui nemiloasă și hipnotică.

Vizita la Art Safari nu a reprezentat o plimbare printre tablouri, ci o întâlnire violentă și sinceră cu un spirit ce a ales să nu tacă niciodată, chiar și atunci când tăcerea ar fi fost cea mai sigură opțiune. Și pentru asta, nu am putut decât să mă plec, impresionată cu o brutalitate pe care nu o să o uit prea curând. M-am oprit mult în fața acestor lucrări. Nu pentru că aș fi căutat sensuri ascunse, ci pentru că m-au oprit ele pe mine. M-au împins într-un spațiu în care interpretarea nu mai e un joc intelectual, ci o reacție aproape rușinoasă prin cât de sinceră devine, acel proces acut al interpretării despre care rar vorbim, când nu mai contează ce a vrut să spună artistul, ci contează ce ai înțeles tu fără să vrei. Și poate de aceea nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Pentru că pictura lui Țuculescu nu se consumă, ci se insinuează. Te locuiește.

Update

La câteva zile după ce am plecat de la expoziția cu Ion Țuculescu, mă surprind deschizând iar și iar telefonul să revăd pozele făcute acolo. Nu pot să las în urmă acea senzație intensă și tulburătoare pe care mi-au lăsat-o lucrările lui. Fiecare totem, fiecare ochi, fiecare simbol tradițional și divin pictat de el pare să pulseze în fața ochilor mei pline de viață, povești și mister. Pentru mine, Țuculescu nu a făcut doar pictură, ci a creat o experiență a artei care cere să fie trăită, simțită și interpretată cu toată pasiunea pe care o ai pentru frumos și sens. Arta lui este o chemare la o căutare continuă, o invitație la a descifra simbolurile, la a te pierde în formele și culorile care nu se mulțumesc să fie doar frumoase, ci vor să te zguduie, să te provoace, să te pună față în față cu propriile întrebări. Și astfel îmi dau seama că pasiunea pentru artă nu e doar despre a privi ceva plăcut, ci despre a te lăsa absorbit complet de ceea ce vezi, despre a porni un proces interior de interpretare care nu se oprește nici după ce ai plecat. Și exact asta face Țuculescu, dă viață unei lumi invizibile, unui cod spiritual care îmbină trecutul cu prezentul, durerea cu speranța, tradiția cu o revoltă tăcută împotriva uitării și uniformizării. Revăzând aceste imagini, simt că artistul a prins în culoare și formă un ritual al memoriei și al luptei personale, o poveste care devine a mea de fiecare dată când mă întorc la ea. E o pasiune pentru artă și pentru interpretare care nu se sfârșește în galerie, ci crește, se adâncește și mă face să văd lumea și pe mine însămi cu ochi noi, mai atenți și mai dornici să descopere. Și poate asta e cel mai mare dar pe care l-am primit cu prilejul acestei întâlniri: nu doar am văzut arta lui Țuculescu, ci mi-a fost oferită o legătură între artist și iubitorul de artă prin căutarea și descifrarea sensurilor ascunse în fiecare tablou.

Wikipedia.org (Autoportret)