REXPUBLICA

Mihai Ioachimescu

Cum se poate contabiliza (oare?) dragostea faţă de o echipă de fotbal, o echipă care va împlini, în curând, o sută ani de viaţă? Răspunsul este greu de dat, dar bănuiesc că prin poveştile fanilor ca într-un imens puzzle sentimental. Vă vine să credeţi, sau nu, Petrolul nostru împlineşte acum, în decembrie, o sută ani. Aşa cum era normal, fotbalul, care este o oglindă a societăţii, s-a schimbat. Opiniile unor specialişti ai fenomenului spun că fotbalul total (sau modern) a fost inventat de Olanda lui Jordan Cruyff. Echipa portocalie, cum este cunoscută, avea să fie urmărită de ghinion şi avea să piardă, în patru ani, două finale de Mondial. Întâi în 1974 în faţa RFG-ului lui Beckenbauer, iar apoi în 1978 în faţa Argentinei lui Kempes.

Aş împărţi istoria Petrolului în trei mari capitole. Primul capitol îl reprezintă istoria interbelică şi anume perioada în care lua naştere, în Capitală, echipa Juventus Bucureşti. Trebuie menţionat că între anii 1934-1937, la Ploieşti, se construia cochetul stadion, care semăna izbitor cu stadioanele cochete din Anglia. La inaugurare avea să participe şi regele Carol al II-lea, cel care iubea atât de mult sportul. Juventus Bucureşti urma să câştige un titlu de campioană, titlu pe care unii statisticieni ni-l oferă, iar alţii nu. Povestea cosmpolită cu aromă de Bucureşti avea să dispară suav ca un parfum franţuzesc, iar echipa noastră plonja într-o altă zodie. În anul 1952, echipa Juventus (pentru regim nu mai suna bine acest titlu cu rezonanţă latină) se mută la Ploieşti devenind Flacăra Ploieşti. Fotbalul românesc intră în noua viaţă muncitorească, o viaţă în care fotbaliştii (cică-se) nu mai erau profesionişti, ci practicau fotbalul doar ca amatori. Mulţi dintre ei erau angajaţi în fabrici pe nişte posturi şi specializări cu care nu aveau nimic în comun. Pare ciudat, dar premiul pentru câştigarea unui titlu de campioni naţionali a fost recompensată cu câţiva metri de material pentru costum.
La Ploieşti, se năştea o echipă mare, o echipă care căştiga două titluri naţionale (1958, 1959) şi participarea în cupele europene. Aveam să mă întâlnesc cu portarul titular al acelei echipe la piticii Petrolului, la sfârşitul anilor 80. Era vorba despre Adalbert Maroşi, cel care m-a mutat de pe postul de atacant pe cel de portar. Din păcate, eram făcut să scriu despre fotbalul de performanţă, nu să îl joc. Al treilea titlu al Petrolului şi ultimul din panoplia de trofee l-am câştigat în anul 1966. Echipa noastră urma să joace în Cupa Campionilor. Acolo sorţii ne-au hărăzit pe FC Liverpool, cea care a avut nevoie de trei meciuri ca să treacă de noi. Partida de pe Ilie Oană din 12 octombrie 1966 s-a încheiat cu scorul de 3-1 pentru Petrolul. Tatăl meu, omul care a sădit în inima mea dragostea pentru fotbal şi pentru echipa fanion a orasului, îmi povestea, la nesfârşit, acel moment magic. Cu ce am rămas după acel meci? Cu gloria acelei victorii neegalată de niciun club românesc. Nimeni, din toată istoria fotbalului românesc, nu a mai reuşit să îi învingă pe „Cormorani” cu toate că destinele formaţiilor româneşti s-au mai intersectat cu Liverpool.
Sufletul acelei echipe, domnul Mircea Dridea, devenea omul simbol al echipei noastre. Domnia sa a fost şi preşedinte, şi antrenor, şi jucător, practic s-a ocupat de absolut toate aspectele cu care se confruntă o echipă de fotbal. Am avut privilegiul să îl cunosc îndeaproape şi m-am convins că este inteligent, cerebral, spontan şi plin de umor (de cele mai multe ori englezesc). Am să menţionez alături de dânsul un alt senior, Eduard Iuhas, cel care făcea parte din dream-team-ul care învingea Liverpool. Cariera domniei sale a gravitat tot în jurul echipei noastre, unde a antrenat de la echipele de juniori până la echipa mare. Discret, atent la detalii, dar şi tobă de fotbal, Eduard Iuhas face parte tot din istoria vie a echipei noastre.
Şi am ajuns la capitolul trei din viaţa echipei noastre. L-am denumit aşa deoarece am fost martor la acest tablou de istorie sportivă. Merg pe stadioane din anul 1982, adică de mai bine de patruzeci ani. Am trăit multe partide, pe viu, unele dintre ele memorabile. Momentele de vârf le-au reprezentat cele doua trofee de Cupa României câştigate la Bucureşti, în anii 1995 şi 2013. Victime ne-au fost două echipe favorite, respectiv Rapid Bucureşti şi CFR Cluj. Suporterilor FCP le place mereu să spună că am luptat împotriva sistemului în cele două finale de Cupă a României. În 1995, după un meci dramatic împotriva Rapidului, meci câştigat la penalty-uri, preşedintele ţării, Ion Iliescu, ne înmâna trofeul şi medaliile. Ca tânăr jurnalist sportiv, aveam să particip la Hotel Prahova la petrecerea dată în onoarea „campionilor”. Am stat la masă împreună cu fundaşul Daniel Chiriţă, om cu meciuri multe în Liga 1 şi cu căpitanul Valeriu Răchită, cel care a transformat ultimul penalty în finala de pe vechiul Stadion Naţional. Un amănunt interesant, pentru iubitorii fotbalului, este acela că echipa era alcătuită aproape în totalitate din jucători prahoveni. Nume ca Octavian Grigore, Daniel Zafiris, Marcel Abăluţă, Aurel Leahu, Gheorghe Bălăceanu, Cristian Zmoleanu sau Marian Grama trezesc amintiri frumoase tuturor suporterilor galben-albaştri. Am lăsat la urmă omul care a fost decisiv în finală, şi anume portarul Ştefan Preda. Prestaţiile lui aveau să îl propulseze la Echipa Naţională, cu care a participat la Campionatul Mondial de fotbal din USA din 1994. Sau mai pe scurt Everestul fotbalului românesc.
Din păcate, în viaţa unei echipe de fotbal există şi momente de penumbră. A trebuit să aşteptăm 18 ani până la următorul trofeu. Liniile s-au schimbat (dacă îmi permiteţi un termen din hockey), iar fotbalul românesc s-a transformat radical. Exodul de jucători străini, în prima noastră ligă, a devenit un factor comun pentru echipele participante. În primul 11, care înfrunta CFR Cluj în finala din 2013, se regăseau doi jucători români şi anume Ovidiu Hoban şi Gicu Grozav, ambii selecţionaţi ulterior la echipa naţională. Gicu Grozav este de fapt omul de legătură între două generaţii. Suna redundant, dar trebuie să amintesc că după trofeul câştigat în 2013 şi după două clasări pe podium (în Liga 1) urma un faliment răsunător. Dragostea fanilor şi implicarea unui nucleu de oameni pasionaţi de fotbal au fost ingredientele unei reveniri în primul eşalon. După câţiva ani de fotbal pe tarlale ţării, Petrolul promova în Superligă (noul titlu al Ligii 1), la zi mare, mai precis pe data de 9 Mai 2022. Ziua Victoriei…
Oricât de parfumat şi de atrăgător ar fi trecutul, trebuie să plonjăm în prezent. Arsenie Papacioc, unul dintre duhovnicii cunoscuţi ai României spunea că „dacă trăieşti bine prezentul, repari trecutul şi câştigi viitorul”. După două sezoane terminate în partea a doua a clasamentului, sezonul acesta suntem în poziţie de playoff. Când scriu aceste rânduri, echipa noastră se află pe poziţia a treia a clasamentului. Cu toate că ne confruntăm cu probleme financiare mari şi în ciuda tuturor predicţiilor fataliste, echipa noastră câştigă puncte şi nu pedalează în gol. Poate că o audienţă a publicului mai mare şi un ajutor financiar din partea autorităţilor locale şi a mediului privat ar conduce către o performanţă pe care nici nu îndrăznesc să o rostesc, adică un nou trofeu. Crearea unui unsprezece pe care îl ştiu toţi fanii pe de rost înseamnă că aici, la Ploieşti, s-a cristalizat o echipa cu adevărat unită, cu adevărat valoroasă. Partida de vis, cu Vitesse Arnhem, desfăşurată pe 12 octombrie 2024, a marcat prima sută de ani. Spectacolul a fost grandios, iar Stadionul Ilie Oană a rivalizat cu cele mai cunoscute arene ale Europei.
Ce ziceţi ? Păşim împreună în veacul al doilea… ?