Călin Dengel
Mi-am dorit o revistă de când la România Tineret, știți, postul acela de radio care începea emisia cu secvențe din Dialogul lui Adrian Enescu, pentru calibrarea canalelor, ei bine, acolo, într-una din emisiuni, am aflat de niște puști șmecheri care-și făcuseră o revistă a lor. Cred că eram prin clasa a cincea. Atât de entuziasmat am fost încât am pus și eu de o revistă, al cărui prim și ultim număr l-am scris și desenat de mână, până în cel mai mic detaliu, am uitat ce nume îi dădusem și nici măcar nu-l semnasem. Ai mei obișnuiau să cumpere reviste și observam cum se citesc și la ce mai foloseau în gospodărie și tocmai de aceea o păstram într-o ascunzătoare, oricum nu doream să le dau alt motiv de îngrijorare. Peste un an, am aflat că niște colegi, care aveau acces la tehnică impresionantă pentru acele vremuri, adică era vorba de calculator și imprimantă, pregăteau și ei o revistă. În naivitatea mea mi-am adus revista la școală ca să le arăt ce știam să fac. Dar nu am mai apucat, echipa redacțională fiind deja stabilită. Au scos două numere ale unei reviste de clasă, care a rămas antologică după ce, la rubrica de vorbire corectă, se făcea mișto de ticurile verbale și greșelile profesorilor. Vă închipuiți ce scandal! Atunci s-a întâmplat să-mi uit fițuica în bancă, iar a doua zi am găsit-o completată cu versurile unei trupe rock și desene abstracte care veneau în continuarea ilustrațiilor mele. Autoarea intervenției se semnase pe copertă și i-am cedat-o, doar era primul meu cititor.
Foto: Bogdan Radu
Toți se laudă că aveau PIF-uri pe acasă, ce să vezi, și eu am crescut cu ele; erau cele vechi, ale mamei mele, și, uite, că nu am ieșit snob. Ai mei îmi făcuseră abonament la Micha în franceză, că altceva nu se mai găsea, și oricum bătea la ochi, iar poștărița o mâzgălea cu furie pe prima pagină cu pixul și o îndesa în cutia poștală, de parcă ar fi fost ceva rău, măcar avea ilustrații mișto și un „palpitant” serial cu muncile lui Hercule, interminabile și foarte „grafic” reprezentate munci pentru atunci. Apoi colecționam Universul copiilor și-mi plăcea mirosul hărtiei tipărite, cercetam fiecare centimetru pătrat și reciteam cu atenție ca să nu pierd nimic din articole, în special pe cele tehnice. Au venit și altele, din care am decupat și am lipit ca toată lumea, pe te miri unde. Am publicat în revista licelului un articol în care băteam apa în piuă despre nimic. Despre Playboy nu discut. Abia când am început să mă bag în seamă cu poezia, am reluat tatonările cu publicistica și, nu de puține ori, m-am lovit de dublul standard. Nimic extraordinar până acum, ideea era să prezint o istorie naturală, ca să vedeți că subsemnatul este self made, cu origini sănătoase și a fost mânat de țeluri realiste, cu toate că numele i-a fost mereu o problemă. Self made și vizionari sunt și membrii redacției, altfel nu ne-am fi adunat într-o asemenea grozăvie.
Experiența cu cenaclurile online, rețele sociale și paginile de creatori de produse culturale ne demonstrează că goana după urmăritori se substituie ca motor al creativității, în timp ce standardele coboară și mesajul se rarefiază. Revista, fie și sub forma unui fișier descărcabil și transmisibil, încă mai păstrează o doză de mister și de intimitate cu cititorul ei. Nu deschid nici subiectul că, atunci când nu e curent, reflexul e să pui mâna pe ceva tipărit, chiar și la lumina unei lumânări și nici de ce românii nu mai citesc.
Trăim o reanimare lentă, la fel ca o boală cronică, a vieții orașului, care nu mai este nici al aurului negru, nici nu mai prețuiește moștenirile unor nume care au împins mai departe cultura, oraș care se află într-o criză identitară, administrativă și de sens. De aceea, în seara zilei de 26 noiembrie 2022, la prima întâlnire a membrilor Asociației pentru Cultură Urbană și Modernitate, organizată la Bistro LEFF, prin amabilitatea doamnei Elena Feraru și a domnului Adrian Feraru, am discutat proiectele culturale viitoare și s-a votat (da, da, vrem revistă!!!) crearea unui vector care să ajute spațiul cultural regional cu o mai eficientă și nepărtinitoare vizibilitate, și anume, o revistă de cultură și literatură. Așa a luat naștere REXPUBLICA, hub independent de cultură urbană și literatură.
Da, suntem o altă echipă, care a urmărit ceva vreme de pe margine frământările peisajului cultural și care poate oferi în acest oraș, în această regiune o selecție autentică. Suntem un alt fel de echipă, dar nu o clică. Într-adevăr, nu suntem o echipă tânără și dinamică, dar suntem tipicari, greu de dus cu zăhărelul, avem o viziune matură și credem în pluralism. Adică, n-o spunem pe accea cu egalitate, libertate, fraternitate, ci pe cea cu respect, toleranță și calitate. Că nu ne plac ipocriții, închipuiții sau impostorii, că avem capricii sau pereferințe, toate sunt chestiuni legate de măsură și bunul simț. REXPUBLICA va participa la viața culturală a orașului și va fi un suport nou și optim pentru arte. O vom tipări trimestrial într-un număr rezonabil și va fi un glas autentic, critic și experimental. REXPUBLICA suntem noi și colaboratorii noștri.
Felix dies natalis! Habeat multas mentes et corda! Habeat vitam longam! (fericită să fie ziua de început, să aibă parte de mulți oameni cu inimă și minte și să o tot țină de-o lunga, adică un fel de lamulțean în limba latină).