Viorica Răduță
Pe drumul care ducea în faţa Mitropoliei două cruci, una mică şi înclinată, l-au făcut pe Achim să se întoarcă spre Dâmboviţa. Avea vechiul capăt al Podului Mogoşoaiei în faţă, se gândea că şi călătorul, care face ziua Botezului în Bucureşti, intră obligatoriu în istoria locului. Ehe, pe Podul Mogoşoaiei, când nu puteai trece de pe o parte pe alta, coborai pe după mănăstire şi han chiar pe malul Dâmboviţei. Socolescu nu a mai pus o lumânare la mormântul lui Ienăchiţă din cimitirul bisericii vechi, mai ales că veghea şi Sfântul Ioan acolo trebuia construită aşa de repede clădirea, Micul Paris, ce vrei?, că se făcuse deja târziu şi dinspre mahala a venit mirosul de cărămidă veche. În faţa lui stătea, însă, chiar piatra de temelie, pusă de regele Carol I şi de regina Elisabeta. Lumânarea s-ar fi stins oricum la recepţia lucrării, sub greutatea cupolei de sticlă şi metal, sau aşa i s-a părut arhitectului când terminase şi când Palatul CEC, proiectat de Paul Gottereau, de fapt, nu-şi lua ochii de la faţa Poştelor. Până la primul cutremur. Venit pe Calea Victoriei cu scrâşnet, cutremurul a trecut spre cursul nou al Dâmboviţei şi s-a împotmolit între maluri. Nu a reuşit să urce Dealul.
Află, călătorule, grăbit şi păcătos la pântec, că degeaba umbli prin Centrul Vechi pentru o noapte sau mai multe dacă nu vezi şi ilustraţiile cu Dâmboviţa ori Chioşcul Botezului. De acord, Dâmboviţa nu era, nici pe vremea când se sfinţea cu slujbă şi cruce, Iordanul, dar nici bucla de la mănăstirea de sub Palat nu ajunsese o străduţă ca în zilele noastre. Nu mai spun de Podul Mihai Vodă, venit după Botez mai mult decât credea însuşi Ienăchiţă din piatra lui de îngropare. Dar ce spun, Casa Apelor stă şi azi în culoarea purpurie de altar, doar că s-au mutat Crucile Bobotezei, numai fostul 6 ianuarie rămâne în ger până o să dispară şi el. Să spunem că tarabele hanurilor vechi de pe Lipscani înspre Podul Mogoşoaiei au ajuns prăvălii, dar Apusul nu mai urcă la Pană sau la Pohr, doar hortensiile sau garoafele să aibă miros dedesubt, cum şi Serafimul se plimbă nevăzut prin pasaj, vorbindu-i şi azi fetei, Vilacrosse după soţ, în multe limbi. O face din naiul care, de fapt, era scrumbie, şi ea sculptată ca mahonul mesei unde, la capul celui de-al treisprezecelea peşte, însuşi capul tatălui s-a dus nu în farfurie, cum spun istoricii noştri, ci în privirea lui Vodă. Ei, glasul privighetorilor care să dea pe Podul Mogoşoaiei nu se născuse. Şi dacă au sosit, totuşi, pe moşia lui Serafim, un vânt le-a alungat în amintirea ultimei corzi de vioară, pusă azi într-o vitrină de la Hanul cu tei, fără trecut.
Ulise l-ar fi recunoscut pe diavol nu doar în drumul de la Giurgiu la Bucureşti, şi pe Podul Mogoşoaiei, cum şi azi merge liber de orice contract, cuvânt dat chiar peste blestemul care a mâncat Dealul Spirii, a înmulţit mausoleele, mai ales că vremea îmbălsămării în aşteptarea democraţiei originale părea că trecuse. Doar că omul recent se îmbălsămează şi singur. Astea sunt serviciile la stat, dragule care nu mai înţelegi ce citeşti pentru că nu mai există concentrare, dracu’ ne lungeşte mintea şi degetele în monitoare, androizi şi intelligence, poate ajungem roboţi cu inimă şi sex, cu nevoinţele în partea dreaptă, gânduri în stânga dacă mergi la mall să te înnoieşti şi la femei să-ţi împrospătezi sângele.
Pe o vreme ca aceea din decembrie 1989, Conducătorul nu visa sfârşitul, deşi ar fi trebuit, Calea Victoriei parcă umbla pe arcuri şi ce s-a întâmplat nu era un drum până la Pucioasa pentru băi, ci un proces la care Turnul Chindiei s-a aplecat fiindcă nu era clar nici pentru trăgători. Poate să fi fost pentru Kiseleff, tot fusese la Pucioasa, ori pentru nişte stafii în pielea goală, bătute şi ele de protestatari, unii cu nasul tăiat şi cerceii smulşi când fugeau prin străzile neumblate spre casă ori înapoi la Jilava, destul ca să le intre umezeala în nas, urechi şi încheieturi. Când au ieşit la lumina zilei, şobolanii care tăiaseră mult timp sare în fundul pământului au fost scoşi de asemenea, mai ales că unii zăcuseră ca spânzuraţii de belciuge şi astea le scobiseră feţele. Aşa au mers prin libertate un timp, cu picioarele în butuci până şi-au desfăcut gleznele şi au schimbat fiecare santinelă de la colţurile Sălii Palatului. Mai mult de o zi nu putea nici un soldat să stea cu capul în suliţa soarelui pe caniculă. Şi-au lăsat mustaţă şi s-au ţinut nemişcaţi în faţa stafiei, când venea din beci pe la ei, deşi în ultima vreme, o ciumă umbla cu bucata de pânză în chip de om, Că nu mai moare de umbra lui, zicea muzeograful din sala avangardei, moare în aerul capitonat cu frica însăşi, ce descoperire!